Povestea ultimului domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica: „Tot ce pămîntul Daciei avea mai luminat a fost strîns de el împrejurul tronului“

Grigore Alexandru
Ghica, ultimul domn al Moldovei, a visat la unirea principatelor cu mult timp
înaintea lui Alexandru Ioan Cuza și, puțin câte puțin, a sădit în inimile
moldovenilor ideea de unire a tuturor celor care vorbeau aceeași limbă și se
închinau la același Dumnezeu.

Grigore Alexandru Ghica (MNIR)

Grigore Alexandru
Ghica, ultimul domn al Moldovei, care a condus destinele provinciei românești
între 1849 şi 1853 și din 1854-1856, făcea parte dintr-o familie cu origini
albaneze, ai cărei înaintași au ajuns în Țara Românească și Moldova în secolul
al XVII-lea. Între anii 1658-1856, familia Ghica a dat zece domni în cele două
țări române, dar și personalități care s-au remarcat pe plan politic și
cultural. Astfel îi aflăm implicați în Revoluția de la 1848, în sprijinirea
Unirii din anul 1859 precum și în aducerea principelui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen. Reprezentanți de seamă au susținut dezvoltarea
învățământului modern românesc precum și ai artelor și literaturii din
pozițiile înalte pe care le-au deținut, fie la Academia Română, fie la
conducerea Teatrului Național.

Moștenirea
familiei Ghica

Pe vremea domnului
Moldovei Gheorghe Ghica, zidurile cetății Târgoviște, vechea reședință a domnilor
Țării Românești, au fost dărâmate la cererea Porții, iar Bucureștiul a devenit
singura capitală a statului dintre Carpați și Dunăre, iar de la domnul Moldovei
Grigore II Ghica ne-au rămas biserica și spitalul Pantelimon. Un alt
reprezentant de seamă, Grigore III Ghica s-a opus atunci când Imperiul Habsburgic
a ocupat partea de nord a Moldovei, fapt care i-a atras nu numai mazilirea, dar
și moartea, fiind sugrumat la Iași. Unul dintre ultimii descendenți ai
Ghiculeștilor, monseniorul Vladimir Ghika, nepotul lui Grigore Alexandru Ghica,
a pierit în anul 1954 în temnițele comuniste.

Pentru Grigore
Alexandru Ghica, acest trecut obliga, dar domnul Moldovei a scris la rândul lui
una dintre cele mai frumoase pagini de istorie a neamului românesc. Fiu al
marelui logofăt Alexandru Constantin Ghica (Alecu) și al Elenei, fiica lui
Grigoraș Sturdza, Grigore Alexandru Ghica a urmat studiile în Germania, dar a
revenit pe pământ românesc unde a ocupat mai multe funcții: hatman (1826),
secretar de stat la Externe (1842), ministru de Finanțe. A fost numit domn prin
Convenția de la Balta-Liman din anul 1849.

Imaginea 1/4:
Ceremonia organizată cu ocazia repatrierii rămășițelor pământești aparținând ultimului domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghyka

„Grigore Ghica nu
aspiră atât la principate pentru a le fi prinț“

Într-o perioadă în
care, pe plan extern, autonomia principatelor române nu era văzută cu ochi buni
de reprezentanții conferințelor de la Viena și Constantinopol, el a făcut tot
ce-a putut pentru ca revoluționarii de la 1848 să se întoarcă din exil și a
sprijinit idealurile lor. „Recunoaştem… în acest act solicitudinea prinţului
pentru interesele politice şi economice ale ţării sale, tot ceea ce se poate
spera de la patriotismul cel mai drept şi cel mai dezinteresat… Grigore Ghica
nu aspiră atât la principate pentru a le fi prinț, cît pentru a se arăta demn
cetățean“, scria despre el purtătorul de cuvânt al Editurii Lantival din Paris,
care-i publica memoriile.

În primul memoriu,
cel adresat Conferinţei de la Viena din martie 1855, Grigore Alexandru Ghica
vorbește despre prejudiciile aduse puterii legislative a principatelor prin
numirea domnitorilor fanarioți: „Domnia principilor străini fu pentru
Principate o perioadă dintre cele mai funeste…, care a făcut acestor țări mai
mult rău decât le-au cauzat odinioară invaziile popoarelor barbare“.

Conferinţa de la
Viena, însă, nu şi-a putut termina lucrările din cauza neînţelegerilor
intervenite între puterile participante şi mai ales a refuzului Rusiei de a
accepta condițiile ce i se puneau. Ea rămâne însă primul for politic
internaţional care a luat în discuție problema reorganizării şi a unirii
Principatelor.

Liste pentru unire

Lucrările
Conferinţei s-au mutat la Constantinopol în ianuarie 1856, un loc nu tocmai
propice pentru discutarea problemelor legate de soarta Moldovei şi a Valahiei.
Aici, cele două țări erau din nou considerate „părţi întregitoare ale împărăţiei
otomane“, domnii lor urmau să fie numiți de sultan din rândul a trei candidați
aleşi de ţară, iar viitoarea lor organizare urma să fie hotărâtă la
Constantinopol de o comisie mixtă moldo-valahă. Cel de-al doilea memoriu al lui
Ghica conținea observații asupra prevederilor Conferinţei.

Cum era și firesc,
aceste hotărâri stabilite la Constantinopol au produs o vie nemulţumire în
principate. Domnul Grigore Alexandru Ghica, cunoscut de toţi ca având vederi
unioniste şi fiind un apărător al autonomiei Moldovei, a primit numeroase
petiţii prin care era rugat să ia poziție, apărând țara. Memoriile, publicate
de Editura Lantival din Paris în preajma începerii lucrărilor Congresului de
pace, dovedesc faptul că domnul Moldovei era un înfocat partizan al unirii
principatelor. Astfel, Grigore Ghica le-a cerut prefecților de ținuturi să
întocmească liste de semnături în favoarea unirii și să organizeze comitete
locale dependente de Comitetul Unirii din Iași, care era un for nou. A schimbat
mai mulți prefecți bănuiți de idei antiunioniste, iar în ultimele zile ale
domniei a mers prin țară și le-a cerut moldovenilor să aleagă în divanurile
ad-hoc deputați unioniști.

Domnul liberal

Pe lângă unire,
Ghica a realizat faptul că Moldova are nevoie de reforme, modernizare pe care a
şi realizat-o parțial în timpul zbuciumatei sale domnii. Sub conducerea sa a
luat naștere Departamentul Lucrărilor Publice, a fost introdus serviciul de
diligență, s-au redus deficitul bugetar și datoria țării. A sprijinit cu
finanțe publicarea „Cronicii“ lui Gheorghe Șincai și a primei ediții a
„Letopisețului Țării Moldovei“ de către Mihail Kogălniceanu. În timpul său a
fost adoptată Legea presei, fapt care a permis reapariția revistelor ,,Steaua
Dunării“ și ,,România literară“.

Potrivit politicianului
unionist Scarlat Dăscălescu, Grigore Alexandru-Vodă Ghica era „un tânăr bine
crescut, plin de sentiment, de onestitate și de religie, ba chiar bigot,
incapabil a-și atribui lucrul altuia, incapabil a se îmbogăți din sudoarea
săracilor. […] Sprijinea ideile liberale și dorea sincer prosperitatea
nației; singurul Domn care, având mijloace a se îmbogăți, ca ceilalți, a ieșit
sărac din țară și a lăsat pe copiii lui săraci; nu numai n-a luat, n-a gaspilat
(irosit) nimic, dar a dat și patrimoniul său țării. […] Românii, ținând cont
de bunătatea lui, de calitățile lui superioare, îi vor păstra memoria de Domn
bun și omenos, demn a domni peste mai multe popoare și a le face fericite“.

Mai întâi, aduce
învățătura în lumea satului și în micile târguri, înființând 63 de școli, iar
pe lângă Departamentul Lucrărilor Publice deschide o şcoală de inginerie.
Legiferează modul recrutării corpului didactic primar şi înmulţeşte şcolile
secundare. Organizează cursul superior al învăţământului universitar cu patru
facultăţi şi, astfel, prin legea de la 1851, Vodă Ghica a pus, de fapt, temelia
Universităţii din Iaşi, creată în anul 1860. Tot în marele său regulament
impune ca „limba de predare să fie în toate şcoalele cea românească“. În acest
proiect, Vodă Ghica a fost ajutat de Grigore Cuza, unchiul lui Alexandru loan
Cuza, numit ministru de Culte în Moldova, în toamna anului 1850.

Jandarmii lui
Ghica

Tot de numele lui
se leagă organizarea Jandarmeriei. La 3 aprilie 1850, printr-un ofis domnesc,
domnul Grigore Alexandru Ghica a aprobat hotărârea Divanului obştesc, semnând
„Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi“. De la bun
început a fost considerată o armată de elită, deoarece, pretutindeni, spunea
legea, „în toate staturile, sunt priviți ca un corp din cele mai alese…
stabii, obărofițerii, subofițerii și celelalte ranguri de jos se vor alege din
oamenii cei mai vrednici, deprinși cu purtarea armelor“.

Legea prevedea că
Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare
având zona de responsabilitate formată din câte şase ţinuturi. La fiecare ţinut
era repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga cât o companie
la Isprăvnicia Iaşului şi la Poliţia Capitalei (Iaşi). În total, 14 companii de
jandarmi ce totalizau un efectiv de 1.433 de jandarmi călări şi pedeștri.
Jandarmii aveau ca misiune privegherea siguranţei publice, ţinerea unei bune
orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor. În paralel, Grigore Alexandru
Ghica l-a adus în țară pe Dodun des Perriéres, specialist în materie
penitenciară, care a elaborat o lege a închisorilor.

Uniforma lui Grigore Ghica, de general al principatului Moldovei din cadrul Jandarmeriei (1850)

Institutul
Gregorian: prima școală de moașe și prima casă de copii

În timpul domniei
lui Grigore Alexandru Ghica, în octombrie 1852 se inaugurează la laşi
Institutul Gregorian cu 14 paturi. Proiectul de organizare a institutului,
întocmit de protomedicul Gh. Cuciureanu, prevede o şcoală de moaşe, o secţie
pentru pruncii găsiţi, o clinică ambulatorie pentru copii bolnavi şi un
serviciu pentru vaccinarea copiilor. Școala a avut, pentru început, șase eleve,
alese dintre lehuzele rămase fără copii. Mai târziu, în 1898, un anunț dintr-un
ziar spunea că „Astăzi începe concursul pentru şcoala de moşii de pe lîngă
Institutul Gregorian din Iaşi, sunt 30 de concurente şi 6 locuri vacante pentru
internat“.

„În anul 1852,
Domnul Moldovei Grigorie A. Ghica a fundat la Iași Institutul Gregorian,
cuprinzînd Maternitate, Școlă de moașe, asil pentru pruncii părăsiți, cu aparat
rotător pentru depunerea copiilor găsiți și biurou de mance“, anunță „Almanahul
Sănătății“. „Grigorie A. Ghica a dăruit acestui Institut 15.000
galbeni și casa, a adaptat-o, a montat-o pentru acest scop și a însărcinat cu
administrarea Institutului pe Epitropia Casei spitalelor Sf. Spiridon, în
Institutul Gregorian, parte din copiii mai mici de 1 an au fost reținuți și
alăptați în însăși casa Institutului, altă parte a fost dată la doici ședetoare
la țară, în depărtare de la Iași, astfel că controlul lor era dificil și din
această cauză mortalitatea lor era mai mare decât a copiilor găsiți din
Bucuresci“, aflăm din „Istoria igienei în România“, a lui dr. I. Felix,
publicat în Analele Academiei Române.

După statistica
alcătuită de Nicolae Negură, în tot timpul, de la fondarea Institutului
Gregorian din Iași în 1852, până la anul 1902, au intrat în acel Institut „8.965
de copii, din care au fost reclamați 624, adoptați 586, au murit 7.033 sau 78%;
la începutul anului 1902 au rămas în controlele de plată 243. Mortalitatea
copiilor îngrijiți de Institutul Gregorian, care în primul timp după fundarea
lui întrecuse 80%, care în anul 1882 mai era de 43% (V.I. Bejan), a scăzut în
periodul de la 1898-1901 la 24%“.

Institutul
Gregorian făcea parte din viața orașului, astfel că într-o știre publicată în
anul 1878 în „Românulu“ aflăm că în mai 1878 s-au născut în oraș 219 prunci
vii, dintre care 109 băieți și 110 fete, iar „numărul copiilor găsiți și depuși
în Institutul Gregorian au fost cinci“. În aceeași perioadă, numărul morților
era de 215. Pe lângă cei găsiți morți în casele lor, 13 erau la institutul
amintit. 

Hrisovul lui Ghica

Moștenirea sa a
rămas peste ani. În „Evenimentul“ din 1913 citim că are loc inaugurarea noului
local al Institutului „Grigorie Ghica Vodă“. Dr. Em. Riegler al Casei Sf.
Spiridon vorbea despre moștenirea lăsată de Vodă Grigori Ghica: „Prin hrisovul,
pe care îl găsim și în manualul administrativ al Principatului Moldovei pe anii
1832-1855, Vodă Grigori Ghica înființează la 1 ianuarie 1852 Institutul care
poartă și va trebui să poarte în cursul veacurilor numele lui. Instituția la
început nu avea decât 14 paturi în casa care se află în fața noastră. Gr. Ghica
Vodă a dăruit această casă precum și 15.000 de galbeni pentru instalare și a
pus întreaga instituție sub administrația Casei Sf. Spiridon cu îndatorirea de
a îndeplini neajunsul cheltuelilor trebuitoare“.

Sigiliul domnesc al lui Grigore Alexandru Ghica

În hrisov se spune că „scopul
institutului este de a primi pruncii părăsiți de căutarea părintească, de a
scuti ființa lor de neajunsurile morale și sociale, și deși casa nu este
destinată pentru prunci născuți din căsătorie legitimă, ea va hărăzi și acestora
adăpostire și ajutor, când părinții lor opriți de boale sau alte piedici, de a
îngriji de soarta lor, când vârsta pruncilor ar fi prea crudă și secția va avea
locuri vacante“. Tot în hrisov se zice că „nu se vor primi orice prunci,
născuți afară de căsătorie, ci mai cu samă acei născuți în Școala de moșii, a
căror împrejurări ar reclama acest ajutor, drept care sfera secției nu se va
întinde decât foarte rar peste cercul Capitalei; căci obștiile târgurilor și
ale satelor sunt datoare a se îngriji de pruncii părăsiți“.