Gică Popescu: „A fi căpitanul Barcelonei e cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat în carieră“

Într-un
interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, fostul mare
fotbalist Gheorghe Popescu a depănat amintirile sale speciale legate
de marile echipe pentru care a jucat, dar și privind superstarurile
mondiale cu care a avut strânse relații de prietenie.

Gică Popescu, în dialog cu jurnalistul Denis Grigorescu

Gheorghe
Popescu (57 de ani) ne-a primit în biroul
său elegant de la Guvern, acolo unde este consilier onorific la
Cancelaria Prim-Ministrului și unde lucrează din ianuarie 2018,
ocupându-se de promovarea programelor de sport și susținerea
proiectelor de dezvoltare a structurilor sportive.
Aici, obiectele legate de cariera sa la vârf sunt
omniprezente, de la tricourile echipei naționale și pozele înrămate
până la sutele de fotografii de pe masă, fotografii pe care dă
autografe oaspeților care doresc să plece cu o amintire specială.

Gheorghe Popescu a rămas
același om elegant și cu fraze bine articulate și în afara
terenului. A dovedit-o și pe parcursul celor câteva zeci de minute
în care a vorbit despre cariera sa și oamenii excepționali pe care
i-a cunoscut.

Desemnat de șase ori cel
mai bun fotbalist al României, Gheorghe Popescu a strâns 115
selecții la națională, pentru care a marcat 15 goluri. A jucat
pentru echipe mari precum PSV Eindhoven, Tottenham Hotspur, FC
Barcelona și Galatasaray Istanbul. La Barcelona a fost numit căpitan
după doar un an, un record fără precedent. Spre comparație, Messi
a devenit căpitanul Barcelonei după 12 ani. Și tot la Barcelona a
câștigat Cupa Cupelor și Cupa Spaniei. În 2000, Gheorghe Popescu
a câștigat Cupa UEFA cu Galatasaray, o performanță uriașă
pentru fotbalul turcesc. Iar în acea finală memorabilă, a marcat
golul decisiv de la loviturile de departajare.
Despre toate aceste amintiri, cel care a făcut parte din Generația
de Aur a fotbalului românesc a povestit într-un interviu pentru
„Weekend Adevărul“.

„Weekend
Adevărul“: Ați ajuns la Tottenham în septembrie
1994 și v-ați făcut remarcat de la primele antrenamente,
iar fostul dumneavoastră coleg, David Howells, a spus că erați un
Rolls Royce. Care sunt cele mai speciale amintiri din primele
săptămâni petrecute la echipa britanică?

Gică
Popescu: Când când am semnat
cu Tottenham, eram
deja în contact cu Barcelona. Spaniolii
mă sunaseră imediat după Campionatul
Mondial din ’94. Tonny Bruins Slot era
secundul lui Cruyff și mi-a spus că anul următor va termina Ronald
Koeman contractul și doresc ca eu să-l înlocuiesc așa cum o
făcusem și la Eindhoven. Când am primit
oferta de la Tottenham, am zis dacă FC
Barcelona vrea să mă ia, o să mă ia și de la Tottenham.
Campionatul englez nu era ce este acum, dar
era un campionat care atrăgea foarte, foarte mult. Când
am ajuns acolo, mi-am dat seama că Premier
League era ca duritate cu totul și cu totul altceva. Alan Sugar
era proprietar la Tottenham și a
venit după mine la Eindhoven cu avionul privat, a negociat, m-a
convins, am plecat. Și am zis ok, merg la Tottenham,
dar cu gândul totuși la Barcelona. Tottenham era o echipă
de tradiție și am zis hai să fac pasul acesta. Și a fost o
experiență reușită. Aveam o echipă foarte bună cu Anderton
(n.e. – Darren Anderton, mijlocaș), Klinsmann
(n.e. – Jürgen Klinsmann, atacant), Teddy Sheringham
(n.e. – atacant), Sol Campbell (n.e. –
fundaș central). Deci aveam echipă grea, am și jucat
semifinalele FA Cup (n.e. – Cupa Angliei, cea
mai veche competiție de fotbal din lume). Așadar,
experiența a fost una pozitivă la Tottenham.

Cum v-au primit
colegii? Care este prima
amintire de la începutul acelei perioade care v-a rămas aproape?

M-au
primit foarte bine. Aveam o relație foarte bună cu Teddy
Sheringham, cu Klinsmann de asemenea, erau jucători profesioniști,
jucători de echipă națională care apreciau sportivii
de calitate. Am jucat încă de la început. Îmi aduc aminte că am
avut o experiență foarte frumoasă la meciul cu Arsenal. Tottenham
nu mai câștigase de patru ani în fața
„Tunarilor“. Iar eu aveam temperatură 39. M-am dus la
stadion. Venise antrenor Gary Francis și mi-a zis zâmbind: „Nicio
problemă, ești deja cald, poți să joci fără să te încălzești“.
Am intrat pe teren, am dat gol, iar în minutul 70 am ieșit pentru
că nu mai puteam să stau în picioare. Am
câștigat 1-0 cu Arsenal, cu golul meu și eu răcit cobză.

Știu că fanii au
început să cânte atunci: „Cine
a marcat în poarta lui Arsenal? Gică, Gică!“.

Da, corect. Îmi
aduc aminte când am câștigat Cupa UEFA (n.e. –
finala din 2000, când Popescu juca la Galatasaray), am bătut
în finală pe Arsenal și eu am dat penaltyul câștigător, tot la
fel, fanii lui Tottenham făcuseră un cântec pentru că i-am învins
și atunci pe cei de la Arsenal. Cred că sunt iubit de fanii lui
Tottenham pentru acele două goluri marcate
împotriva „Tunarilor“. Derbyul londonez e un fel de
Galatasaray – Fenerbahce. Am avut o experiență foarte frumoasă la
Tottenham, e una dintre echipele cele mai dragi.

Spurs
forever

Cum erau colegii de la
Tottenham în afara terenului – cei mai volubili, cei mai
simpatici?

Cu Jürgen
Klinsmann am ieșit de câteva ori, eu nefiind un tip care să
iasă noaptea. Niciodată n-am fost o pasăre de noapte în perioada
cât am jucat fotbal. Foarte rar, pe la Barcelona mai ieșeam mai
târziu, pentru că asta era viața acolo. În perioada petrecută la
Tottenham am locuit undeva departe de centrul Londrei și îmi era
greu să mă deplasez cu mașina. Preferam să stau acasă.
Întotdeauna mi-a plăcut să gătesc și îmi făceam singur de
mâncare. Deci nu am fost o persoană care să iubească să iasă în
oraș. Am fost foarte, foarte centrat pe ceea ce aveam de făcut. Am
fost foarte profesionist.

Ce jucător v-a
impresionat cel mai mult în
anul petrecut în Londra?

Sol Campbell avut o
ascensiune incredibilă. Era la început atunci, a jucat fundaș
central, iar după aceea, antrenorul l-a băgat fundaș dreapta.
Teddy Sheringham era preferatul meu, era un jucător cu o execuție
în fața porții pe care rar am văzut-o, avea ceva aparte pe care
eu nu l-am văzut la mulți jucători. Sheringham a fost unul dintre
jucătorii foarte buni pe care i-a dat fotbalul englez. Teddy era și
un tip foarte, foarte haios. La un moment dat a venit la Barcelona la
un antrenament, m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Show
me good stuff“ (trad. – Arată-mi lucruri
bune). Teddy Sheringham era foarte plăcut. Jucătorii englezi
sunt în general foarte plăcuți. Îmi aduc aminte că în primul
meci pe care l-am jucat la Tottenham am luat bătaie acasă cu
Nottingham Forest, 4-1. Eu stăteam supărat într-un colț al
vestiarului. Și a venit Teddy la mine și m-a întrebat: „Ce
s-a întâmplat?“. Apoi mi-a spus relaxat: „Stai
liniștit, lucrurile se îndreaptă“. Și am jucat apoi la
Wimbledon, am câștigat și am dat și gol. Mi-a spus apoi Teddy să
mergem la bar să luăm câteva beri. La cât de important era
Premier League, nu era niciun fel de stres, din punctul ăsta de
vedere era super OK.

Regatul
meu pe-un vis

Ați declarat la un
moment dat că Bobby Robson, fostul dumneavoastră antrenor de la PSV
Eindhoven, a fost cel mai
special antrenor. Ce calități ale lui Bobby Robson v-au făcut să-l
apreciați atât de mult?

Într-adevăr,
Bobby Robson a fost unul dintre cei mai speciali antrenori.
Când îl ai pe Cruyff antrenor, e greu să
pui pe cineva înaintea lui. Dar Bobby Robson era, ca să fac o
comparație în oglindă, exact profilul pe
care-l avea ca antrenor Emerich Ienei. Întotdeauna când îl vedeam
pe Bobby Robson mă gândeam la nea Imi. La fel:
elegant, blând, cu o relație extraordinară cu jucătorii, parcă
erau gemeni.

La negocierile cu
Barcelona, cei de la
Tottenham au cerut 400.000 de lire în plus,
iar catalanii au refuzat. După ore de negocieri,
le-ați spus celor de la Spurs
să ia 400.000 de lire din contractul dumneavoastră. Care a fost
reacția conducerii echipei britanice?

Barcelona nu voia să
plătească mai mult, iar Tottenham nu voia
să renunțe. Atunci i-am
zis impresarului meu ca din totalul pe care îl aveam eu ca jucător
– semnasem pe patru ani
– să ia acea sumă. Și așa s-a deblocat transferul.
Doream mult de tot să plec la FC Barcelona. Tot
timpul mi-am dorit să câștig o cupă europeană cel puțin,
iar Tottenham nu era
varianta pentru a obține acea performanță la
vremea aceea. Barcelona era obișnuită să joace finale de
europene, era o echipă ce făcea performanță la cel mai înalt
nivel. Și aș fi dat probabil jumătate din banii pe care îi luam
ca să ajung la catalani.

„Cruyff
îți dădea o încredere incredibilă“

Cum a fost prima
întâlnire cu Johan Cruyff la Barcelona?

Prima întâlnire a fost în
momentul în care se desfășura încă La Liga.
În perioada respectivă erau 22 de echipe
și campionatul se juca până spre finalul lunii iunie. În Anglia,
Premier League se terminase la
finalul lunii mai și trebuia să merg să fac prezentarea. După
ce am terminat prezentarea, mi-au spus că
vrea să mă vadă Cruyff și să vorbească cu mine. Am coborât în
vestiar și ne-am întâlnit într-o sală adiacentă. Cruyff a venit
la mine, am vorbit în olandeză cu el. M-a întrebat cum sunt,
spunându-mi și că a înțeles că aveam o problemă
– aveam o ruptură musculară, nu
jucasem ultimele meciuri la Tottenham. Mi-a
spus că nu e niciun fel de problemă și că pot
să încep pregătirea ușor. „Dar știi
de ce te-am adus?“, m-a întrebat Cruyff.
„Să joc“, i-am răspuns. La care
Cruyff mi-a replicat: „Nu, te-am adus să
faci diferența. Noi îi aducem pe străini ca să facă diferența“.
Trei minute am stat de vorbă cu el – și
a plecat. Toată vacanța m-am gândit la discuția asta.

Imaginea 1/5:
Gica Popescu Tottenham foto Profimedia jpg

Cum au
fost primele antrenamente?

După aceea am început
pregătirea la Barcelona. Eu am făcut o săptămână antrenament
singur. Iar în ultimele trei zile de
cantonament dintre cele zece zile din Olanda am făcut antrenament cu
echipa. Ultimul mediu de pregătire era contra lui Groningen
(n.e. – echipă olandeză). Am făcut încălzirea și, când
am intrat în vestiar, am văzut pe tricoul
cu numărul 5, pe care îl aveam eu,
banderola de căpitan de echipă și fanionul de schimb cu echipa
adversă. I-am spus magazionerului că le-a pus
greșit. Și mi-a răspuns: „Nu,
ești căpitan de echipă“. La FC Barcelona, într-un meci amical,
am fost căpitan de echipă. Și nu înțelegeam de ce. După aceea
mi-a explicat antrenorul secund că asta este o chestiune de a te
responsabiliza din prima. Ești căpitan de echipă, ești străin,
trebuie să faci diferența, să fii cel mai bun. Și într-adevăr,
asta m-a responsabilizat incredibil la FC Barcelona, din prima zi.

Care au fost cele mai
importante lucruri pe care le-ați învățat de la Bobby Robson și
Cruyff?

E greu de spus. Dacă mă
pui să fac un clasament al antrenorilor, Cruyff e pe locurile 1, 2
și 3, după aceea restul. Cruyff a fost un om cu o personalitate
incredibilă, nu am întâlnit un alt antrenor ca el. Iar acea
personalitate extraordinară o transmitea
echipei. Adică el ne spunea: „Noi suntem
Barcelona, nu trebuie să ne preocupăm de celelalte echipe, ei
trebuie să se preocupe de noi. Niciodată nu trebuie să facem ca
celelalte echipe. Dacă o echipă face o anumită chestiune tactică,
noi trebuie să facem lucrurile total invers, ca să-i facem pe ei să
se preocupe“. De exemplu:
când aveau corner adversarii, ei își
aduceau majoritatea jucătorilor în careul nostru,
iar Cruyff ne spunea: „Cei
mai rapizi trei jucători ai noștri să fie la jumătatea terenului,
să vedem dacă au curaj să îi lase acolo singuri“. Cruyff avea o
mentalitate și o filozofie pe care nu le-am
întâlnit nici înainte, nici după, la un
alt antrenor. Îți dădea o încredere incredibilă, intrai cu o
mentalitate de învingător la toate meciurile.

El
capitán

În 1996, Bobby Robson a
venit ca antrenor la Barcelona și v-a numit căpitan înaintea lui
Pep Guardiola. Cât de
supărat a fost?

Cruyff m-a pus al doilea
căpitan de echipă după șase luni. În vara lui 1996, la un an
după ce ajunsesem la Barcelona, José Mari Bakero, primul căpitan,
a plecat în Mexic. Și drept urmare, al
doilea căpitan devenea primul căpitan. Chestiunea aceasta a fost
clarificată de către Bobby Robson și Mourinho, care era antrenor
secund. Era o chestiune ierarhică – Guardiola
era al treilea căpitan. Era normal să își dorească să fie
căpitan de echipă, era crescut la La Masia
(n.e. – academia de juniori a Barcelonei), câștigase patru
campionate cu Barcelona, Liga Campionilor. Pentru mine a fost ceva
extraordinar să fiu căpitan la unul dintre cele mai importante
cluburi din lume. Am păstrat
banderola de căpitan la Barcelona până când am plecat, în vara
lui 1997. Guardiola a fost supărat când eu am fost pus căpitan la
FC Barcelona, i-a trecut supărarea abia
când am plecat de la echipă – a
ținut un an de zile supărarea. Dar l-am înțeles, m-am pus în
locul lui. Guardiola era destul de orgolios. Mai avea răbufniri, dar
erau de înțeles.

Messi a ajuns căpitan la
Barcelona după 12 ani, iar dumneavoastră după doar un an. Cum ați
trăit ziua în care ați fost numit primul căpitan al Barcelonei?

Bobby Robson a venit în
fața echipei și a spus că a plecat Bakero, iar al doilea căpitan
devine primul căpitan. M-a învestit în fața echipei. Bucuria mea
a fost incredibilă, era doar un an de când ajunsesem la Barcelona.
Nu s-a întâmplat vreodată în istoria echipei FC Barcelona ca un
jucător să fie pus căpitan după doar un an. Faptul că am fost
pus căpitan e cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat în carieră,
chiar înainte de titlurile pe care le-am câștigat
– și am câștigat trei dintre
cele patru cupe europene. Însă niciunul dintre ele nu a avut
importanța pe care avut-o banderola de căpitan la Barcelona. Nu
cred că poți visa la ceva mai mult ca jucător.

„Fotbalul
n-are niciodată limite. Obiectivele mici sunt pentru oameni mărunți“

Unul
dintre oamenii cunoscuți cu care ați fost coleg și care încă mai
activează în fotbalul internațional la cel mai înalt nivel este
Pep Guardiola. Care
este cea mai memorabilă amintire din perioada în care ați fost
colegi?

În afara terenului n-aveam o relație. El era prieten foarte
bun cu Figo, ieșeau împreună. Eu am avut o relație foarte bună
cu Stoicikov (n.e. – Hristo Stoicikov, cel mai
bun fotbalist al Bulgariei din toate timpurile), ne vizitam,
ieșeam în oraș la mese. Mai ieșeam cu Couto
(n.e. – Fernando Couto, fundaș central), José Mourinho,
Laurent Blanc. Am rămas foarte bun prieten cu Blanc. Și cu Jordi
Cruyff (n.e. – mijlocaș, fiul lui Johan Cruyff)
am avut o relație foarte bună. Jordi Cruyff venea la mine acasă să
facă masaj – când am plecat la
Barcelona, mi-am luat un maseur cu mine. Cruyff îl trimitea pe Jordi
să facă masaj la mine acasă cu maseurul meu. Cruyff i-a mai spus
fiului său: „Stai cu Gică Popescu în
cameră, o să înveți și o să vezi ce înseamnă profesionist
adevărat“.

Ați colaborat
și cu José Mourinho când ați jucat la Barcelona.
Cum era portughezul la antrenamente și în afara lor?

Mourinho era un prieten al
jucătorilor. Ieșea cu noi la masă, aveam un grup: eu, Vítor Baía,
Couto și Mourinho. Ronaldo mai venea cu noi. Cu Ronaldo am avut o
relație foarte bună, venea des la mine acasă, jucam tenis de câmp,
făceam grătare.

Cu
marele Ronaldo ați fost coleg și prieten la
Eindhoven: ce v-a spus brazilianul când v-ați reîntâlnit în
vestiarul Barcelonei?

Nu o să uit vreodată
momentul în care Ronaldo a intrat în vestiar, s-a uitat, m-a văzut
și a alergat către mine, mi-a sărit în brațe. Când a venit la
Eindhoven, Ronaldo avea 17 ani, era puști. Iar eu am făcut ce a
făcut Romario cu mine. L-am scos la masă și i-am spus să stea
lângă mine. Era un restaurant italian al unui prieten, unde mă
adusese și Romario pe mine. Îl luam cu mașina pe Ronaldo, îl
duceam la antrenamente, i-am arătat locurile din oraș. Iar când a
venit la Barcelona, Ronaldo nu a uitat când l-am ajutat la
Eindhoven.

Cum era Ronaldo la tenis,
când jucați acasă la dumneavoastră?

Era foarte rapid, mi-a luat
o grămadă de bani la tenis, juca mai bine decât mine.

Cum ați
descrie perioada în care a jucat la Barcelona?

Cred că cel mai bun an al
lui a fost cel în care a jucat la Barcelona, a avut o evoluție
incredibilă. Era totul natural la el, unul dintre cei mai buni
atacanți care au jucat vreodată.

Forrest
Gump made in Oltenia

Ați jucat în șase
El Clasico la Barcelona și nu ați pierdut vreunul.
Care dintre cele șase meciuri împotriva Realului v-a rămas cel mai
mult în memoria afectivă?

După un meci cu Real
Madrid, în vestiar, Guardiola m-a poreclit Forrest Gump pentru
că am alergat atât de mult încât l-am
anihilat pe Michael Laudrup. „Ești
Forrest Gump la cât ai alergat astăzi“, mi-a spus Guardiola.

Care este golul din
carieră de care sunteți cel mai atașat sentimental?

De departe este golul
decisiv marcat la penaltyuri pentru Galatasaray în finala Cupei UEFA
în 2000.

„Craiova
a fost icoana la care mă închinam“

La ce echipă mare visați
să ajungeți când erați mic?

Craiova. Nu aveam alte
perspective atunci, nu
puteai să te transferi peste hotare. Craiova a fost pentru mine
icoana la care mă închinam în fiecare seară. La mine în cameră,
pe perete, erau toți jucătorii Craiovei
Maxima. Aveam poze cu toți. Și la ei mă închinam seara când mă
culcam, eu n-aveam icoană, ei erau icoana mea. Visul meu era să joc
la Craiova și la echipa națională. S-au întâmplat ambele. Un
moment ce m-a onorat extraordinar a fost când am devenit căpitanul
Craiovei la 20 de ani și erau în vestiar Irimescu, Geolgău,
Boldici, Adrian Popescu, Bîcu, Mănăilă, cei care rămăseseră
din echipa mare.

Care a fost atacantul
care v-a dat de
furcă cel mai mult în
toată cariera?

Șevcenko. Avea niște
ruperi de ritm incredibile. Și Pippo Inzaghi era foarte inteligent,
stătea tot timpul la limita ofsaidului, era foarte greu să îl
marchezi. Trebuia să fii foarte atent.

Ce-i lipsește fotbalului
românesc pentru a fi la nivelul la care a fost generația
dumneavoastră și a lui Hagi?

S-a micșorat foarte mult
baza de selecție de la copii și juniori, înainte era foarte mare.
Și dacă baza de selecție e mare, e
normal ca și la vârf să ajungă mai
mulți jucători de calitate.

Dacă ar trebui să-i
scrieți o scrisoare unui tânăr fotbalist care vrea să vă calce
pe urme, ce sfaturi i-ați da?

Fotbalul n-are niciodată
limite. Sportul, în general,
nu are limite. Important este să crezi. Să te trezești în fiecare
dimineață cu dorința de a fi mai bun decât în ziua precedentă.
Pentru că nu există limite. Dacă îți dorești cu adevărat, faci
performanță – dar
trebuie să-ți dorești zi de zi, să fii mai bun decât în ziua
precedentă și să nu îți pui niciodată obiective mici.
Obiectivele mici sunt pentru oameni mărunți, și asta se aplică în
orice domeniu. Trebuie să îți propui obiective mari mereu. Și mai
trebuie disciplină. În viață nu se poate fără disciplină,
orice ai face.