Adrian Majuru, istoric: „Prim-ministrul Nicolae Iorga, un iubitor de învățământ, nu reușește să plătească salariile timp de cel puțin trei luni întregului corp didactic“

Sistemul de
învățământ românesc, la care Spiru Haret a pus piatra de temelie, a
supraviețuit și bombelor din timpul războiului, și marilor crize economice, și
epurărilor din perioada comunismului care forma „omul de tip nou“. Dascălii de
odinioară nu mai sunt decât în poveștile copilăriei. Acum, la catedră, sunt, în
mare parte, doar niște funcționărași care au grijă doar de propriile drepturi,
lăsând în seama meditatorului greaua muncă a învățării. În prezent, sistemul se
zbate între ordonanțe de urgență, comasări de clase și meditații, fiind din ce
în ce mai des uzitată expresia „școală după școală“.

Serbare de sfârșit de an FOTO Azopan

„Weekend Adevărul“: Învățători și tați plecați pe front,
școli transformate în cazărmi sau în spitale de campanie, izbucnirea gripei
spaniole care a decimat și soldați pe front, dar și elevi și profesori… Care
au fost cele mai mari drame ale școlii românești?

Istoricul Adrian Majuru Arhivă personală

Adrian Majuru: Pe circuitul unui
secol, între 1850 și 1950, învățământul românesc a fost, dincolo de opreliști,
într-o formă ascendentă de evoluție. Dacă vorbim de cataclisme, războaie,
flageluri felurite, ele erau trăite pe scară continentală, nu doar în România,
iar gripa spaniolă cuprinsese toată emisfera nordică. Sistemul a fost în
parametri istorici suficient de pregătit să reziste unor astfel de situații
astfel încât, îndată ce măsurile luate puteau echilibra situația din punct de
vedere social și apoi economic, să poată să mai facă un pas într-o evoluție
pozitivă. Când spun asta, mă refer pe scurt la legea lui Spiru Haret cu amendamentele
care au fost până în Primul Război Mondial, și la legea lui Constantin
Angelescu de după Primul Război Mondial, care practic armonizează noile
provincii care se unesc cu Regatul într-un sistem de învățământ unitar, dar și
diversificat, pentru că avem multe particularități în Transilvania și în Basarabia,
mai ales, în ceea ce privește populația, ca profesii foarte felurite și etnii și
confesiuni felurite.

Problema cea mai agravantă a fost criza economică din
1929, dar care s-a manifestat foarte puternic în România începând cu 1930 –
dincolo de șomaj, chiar dacă pentru scurtă vreme ajunge prim-ministru Nicolae
Iorga, un iubitor de profesori și învățământ, acesta nu reușește să plătească
salariile timp de cel puțin trei luni întregului corp didactic. Practic,
oamenii aceștia au predat fără să fie plătiți în toate școlile din România.
Asta era situația țării. Bineînțeles că ea a fost remediată treptat. Abia după
1934 economia găsește soluții pentru a remedia și a calma problemele sociale.
Drept urmare, a fost o formă ascendentă de evoluție, cu opreliști, care s-au
manifestat în plan continental, România fiind din veacul al XIX-lea integrată
politic și social de ceea ce se întâmpla pe continentul european.

„România anului
1900, posibilă datorită legilor lui Spiru Haret“

Apăreau știri în
care se cerea redeschiderea școlilor, spunând că soldații și ofițerii s-au
umplut de glorie pe front, dar a venit și vremea ca autoritățile să facă un act
eroic. De aici, vedem importanța pe care o acordau școlii și învățăturii. După
război și-au dat seama că este nevoie de oameni cu carte care să reconstruiască
țara…

Imaginea 1/8:
Serbare elevi FOTO Azopan jpeg

Acesta este un
fenomen care nu cred că pleacă numai din zona militară. Este unul mai vechi. Îl
știa intelighenția română încă din veacul al XIX-lea, de la pașoptiști: pentru
a administra în sens modern ai nevoie de funcționari care să înțeleagă prin
cuvinte noi și prin profesii liberale ce este de făcut și cum poți implementa
în teren aceste reforme. Alexandru Ioan Cuza s-a lovit de acest lucru: nu a
avut masa de funcționari cu ajutorul cărora să poată implementa reformele și au
avut loc multe rostogoliri nefericite. Carol I înțelege asta, pentru că el vine
dintr-o școală diferită, școala germană, de natură evoluționistă, care îți cere
să ai răbdare și să pregătești o societate pentru schimbare, ceea ce înseamnă
că n-o faci prin decrete de sus în jos, ci trebuie să creezi premisele
printr-un sistem care să-ți formeze o nouă generație, de la învățători și
profesori până la medici. Drept urmare, l-a chemat pe Spiru Haret, care era
tânăr absolvent în Elveția de Pedagogie și înalte școli, și, deși îl aștepta o
carieră strălucită în mediul universitar elvețian, Regele reușește să-l
convingă să vină în România, unde în procesul de învățământ nu era nimic
funcțional. Sistemul de învățământ însemna și infrastructură, care nu era
uniformă pe cuprinsul țării.

Ce a însemnat
mandatul lui Spiru Haret?

Spiru Haret a
rămas mult timp ministru al Învățământului, chiar dacă s-au succedat mai multe
guvernări, și dezvoltarea învățământului a mers în pas sincron, dar trebuia să
existe o perioadă de vreo 30 de ani pentru crearea unei demografii care să
ajungă la maturitate și să preia această țară. România anului 1900 a fost
posibilă datorită legilor lui Spiru Haret de după 1875. Sistemul educațional,
în special în mediul rural, era foarte important, pentru că la oraș era simplu.
În primul rând, nu erau licee mixte, ci licee de gen, de fete și băieți.
Gimnaziul era doar clasele I-IV și acolo era într-adevăr un învățământ mixt,
dar apoi se despărțeau. Ținând cont de particularitatea zonelor, colinară,
împădurită, de câmpie, montană, școlile rurale aveau și particularitate
economică, iar școala însemna și un spațiu aferent care-i aparținea și unde
tinerii elevi învățau tehnici noi, de creștere a animalelor, de legumicultură,
pomicultură, urmând să le aplice când vor deveni adulți în gospodăriile lor.
Asta evident că era diferit în zona de câmpie de zona montană, dar aidoma în
Muntenia, Oltenia. Apoi, evident că era o împărțire foarte bine pusă la punct
pe două trunchiuri: în discipline umaniste și în discipline reale.

Spiru Haret

Liceul nu se
termina cu Bacalaureatul – acesta era un examen diferit și separat de liceu,
dacă voiai să dai la facultate. Te înscriai pentru Bacalaureat, care era oral,
cu o singură sesiune pe an, și aveai în comisie profesori universitari și din
liceul unde era organizat Bacalaureatul. Dacă voiai să urmezi matematica,
dădeai la științe reale și acelea erau disciplinele de Bacalaureat, nu mai
dădeai istorie și geografie. Deci trebuia să știi foarte bine ce vrei să faci
în viață. Gimnaziul, cum îl știm noi, lipit de școala generală, nu exista.
Școala generală însemna doar clasele I-IV care erau obligatorii. Trebuia să
știi să scrii și să socotești. Clasele V-VIII erau în ciclul inferior de liceu
și erau lipite liceelor. Stăteai într-un liceu opt ani, în care te pregăteau
pentru o profesie. În general, liceele erau reale sau umaniste. Specializările
începeau din ciclul superior de liceu și nu erau despărțite de treapta a doua
sau de treapta întâi. Exista la finalul fiecărui an un examen ca să intri în
următoarea clasă. De aceea era funcțional învățământul.

Un an pierdut
pentru învățământ

În Primul Război
Mondial, când Familia Regală, Guvernul, Parlamentul se mută la Iași, ce s-a întâmplat
cu școala din București sub ocupație germană? Care era limba de predare?

Nu se preda în
alte limbi decât limba română. În vreme de război n-ai timp să faci altfel, din
punct de vedere administrativ vorbind, și nu ai nici funcționari care să
predea. Și dacă predai într-o altă limbă, ce înțeleg copiii de grădiniță? A
fost însă un an pierdut pentru școală pentru că tații sau frații mai mari erau
pe front, iar fetele și mamele rămase acasă trebuiau să întrețină gospodăria.
În rural sau în periferii, situația era foarte complicată. Acestea au fost trimise
în manufacturi, fabrici, pentru că trebuia întreținută armata, inclusiv cea de
ocupație, iar în general, mai ales în mediul rural, școlile au fost
rechiziționate pentru diverse servicii de administrare a ocupantului. Până și
Cercul Militar Național din București a fost garnizoană-închisoare pentru
soldații români care erau prizonieri.

Drept urmare, a fost un an pierdut din
punct de vedere al educației și învățământului, cum a fost în special pentru
copiii comunității evreiești din Al Doilea Război Mondial, cărora nu li s-a mai
permis să facă școală și au trebuit să recupereze doi-trei ani într-unul
singur, în ’45-’46. Știu asta de la persoane care au trăit și au trecut
printr-un astfel de experiment social și educațional. În 1918, când România își
negocia pacea cu Puterile Centrale, i s-a impus să-și demobilizeze armata. Și
atunci, neputând face asta, dar nici neputând refuza, căci trebuia să ai la
îndemână o armată camuflată, Înaltul Comandament a spus ocupantului: „Cine vă
strânge recolta?“, „Cine mai administrează țara?“. Atunci nu i-a demobilizat pe
soldați și pe ofițeri și i-a concentrat în diverse zone: în zona centrală a
Munteniei, a Moldovei, pentru strâns recolta, pentru organizarea școlilor, și așa
au fost redeschise școli, iar ofițerii au ajuns să predea, primind o ocupație
socială și amorțind vigilența ocupantului. Când România a remobilizat armata, ea
era adunată sub acest camuflaj și a fost cea mai rapidă mobilizare într-un
război, în maximum 48 de ore. Ocupantul a fost fie luat prizonier, așa cum s-a
întâmplat și cu teribilul Mackensen, și așa a fost posibilă intrarea în
Transilvania în finalul anului 1918.

„În comunism,
jumătate din școală însemna munci agricole“

Sistemul de
învățământ din perioada comunistă este deopotrivă hulit și adulat. Presa
comunistă anunța că și copiii țăranilor pot merge la școală și nu mai sunt
urgisiți de „burgheji“. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu învățământul, după 1945?

Învățământul
despre care noi am vorbit până acum a fost destructurat în anul 1948. Toată
funcționărimea a fost obligată după 1 ianuarie 1948 să semneze un act de
solidaritate cu noul regim – era o tipizată, pe care o avem și noi la Muzeul Municipiului
București – ca să nu fie dată afară sau chiar mai rău. Dacă semnai această
adeziune, rămâneai în serviciu și vedeai ce se mai întâmplă. Această
destructurare a însemnat și epurări ale celor care nu erau asertivi sau iubiți
de alții din preajmă. Au fost și astfel de denunțuri care au funcționat până la
moartea lui Stalin. Se ajunsese ca în aparatul diplomatic să avem diplomați cu
patru clase, până când statul a colapsat. Din 1953 au fost chemați dintre cei
eliberați între timp să reintre pe vechile funcții de specialitate – e
adevărat, nu pe aceleași poziții. Astfel încât avocați, cu vechime în domeniul
avocaturii sau al diplomației, au ajuns să predea în licee limba română,
istorie, iar cei mai norocoși au predat în universități. Și astfel țara își
revine încet-încet, până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când are loc o
ușoară deschidere în prima perioadă a regimului lui Nicolae Ceaușescu, între
1965 și 1975. După Tezele din 1974, când este cucerită de Phenian și Coreea de
Nord, se schimbă și structura ideologică a țării și, prin urmare, și
învățământul este supus propagandei. Au apărut, pe lângă liceele de profil
umanist și real, și cele industriale, căci începuse industrializarea,
încercându-se să se ofere României și un conținut industrial pe propriile
resurse. Această politică nu a semănat cu îndemnul Brătienilor „Prin noi
înșine“ din perioada interbelică, pentru că trebuia să fii supus unui regim de
propagandă și unui partid unic.

Munci agricole FOTO Azopan

Cum era organizat
sistemul de învățământ?

Învățământul în
era comunistă era cenzurat. Pentru școlile din orașele mici și mijlocii din
mediul rural, jumătate din școală însemna munci agricole, iar cei din orașele
mari făceau practică agricolă în ILF-uri, acele întreprinderi care primeau
recoltele ce trebuiau puse în saci: de ceapă, de cartofi, de gogoșari, care
urmau să ajungă în aprozare. Astfel, jumătate din timpul tău de școală, în
special toamna, era acolo. Apoi, învățământul mai era fracturat de defilări de
1 Mai, de 23 August. Mai erau vizitele de lucru, nu neapărat ale lui Nicolae
Ceaușescu, ci ale tovarășilor de pe plan local, și atunci erau scoși elevii cu
stegulețe ca să aplaude. Nu mai vorbesc de oameni ai muncii scoși din producție
și trimiși să  facă chestia asta.

Totuși, ce-a
reușit învățământul în perioada comunistă?

Să reducă
analfabetismul într-o formă continuă, dacă nu și forțată. Erau școli primare în
mediul rural pentru alfabetizarea țăranilor care nu apucaseră să facă nici
patru clase pentru că nu-i lăsau părinții să meargă la școală în perioada
interbelică. Pentru adulți, erau școli la seral. S-a dezvoltat foarte mult
învățământul de seral pentru cei care erau în câmpul muncii. Undeva, disciplina
muncii a fost legată de această prelungire anatomică a sistemului educațional
către adulți sau către tinerii care trecuseră de 18-20 de ani care trebuiau
alfabetizați în orașele mici. Plus că mai făceau în câmpul muncii diverse
pregătiri, și nu mă refer aici la cele premilitare (PTAP), politice, ci la cursuri
în centre culturale, și îi țineau cumva cointeresați de diverse întâmplări. Nostalgia
pentru cineva care are în grijă ca tu să nu gândești diferit este o nostalgie
toxică. În momentul în care cineva încearcă să gândească diferit, este
eliminat. Vezi Cenaclul Flacăra, care începuse într-un fel, apoi s-a dezvoltat
prea mult și a fost înlocuit cu Cântarea României: alt tip de scenă, alt tip de
prezentare, alt discurs.

„Tinerii care
intră în adolescență rămân singuri“

În prezent nu mai
vorbim de alfabetizare, însă nu pot să nu remarc faptul că după ce-și înscriu
copiii la școală, părinții imediat le caută și profesor meditator, iar în
vacanțe au caiete suplimentare. Cu toate acestea, unii absolvă o școală și nu
știu să scrie corect. Cine este mai vinovat?

În anii ’90 am
fost educator la o casă de copii, am suplinit în perioada studenției cinci ani catedra
de istorie și cultură civică, apoi am dat examenul de titularizare și am ajuns
într-un liceu, iar de acolo am plecat la Muzeul Municipiului București în anul
1998. Am observat că atât sistemul, cât și cei de acasă, sunt foarte atașați și
foarte atenți cu copiii lor în perioada grădiniței și până prin clasa a IV-a,
după care crește dezinteresul. Cei de acasă obosesc, și când copiii au mai
multă nevoie de o atenție focalizată pe ce se întâmplă în jur și
particularizată pe ceea ce vor de la viață, tinerii care intră în adolescență
rămân singuri. Este un prag psihologic pe care nici generația noastră nu l-a
trecut ușor: trecerea de la învățător la mai mulți profesori și diriginte.
Apoi, mai este o stare de impredictibilitate care durează de câteva decenii
legată de statutul profesorului, de ce se întâmplă, or, într-o zonă în care se
lucrează cu oamenii, nu ai voie să ai lipsă de predictibilitate, pentru că
mintea ta trebuie să fie concentrată pe problemele comunității, pe care tu ești
adus să le rezolvi, pentru care iei un salariu și pentru care trebuie să te
dezvolți și tu continuu. Trebuie să citești, să explorezi, să călătorești, asta
implică și timp și bani, care au dispărut, pentru că ești ocupat de altele, în
opinia mea. Mai este un interes al sistemului politic de a menține o masă
critică care poate fi ușor șantajabilă și manipulată astfel încât votul să fie
facil. Asta este o problemă gravă. Pe de altă parte, într-o democrație care
începe să se dezvolte și să se diversifice profesional, cei care au acum 20 de
ani și se îndreaptă către 30, în mediul urban, dar și în orașe mici, nu mai pot
fi păcăliți. S-a terminat cu asta. Iar cei care rămân aici și nu emigrează vor
ridica o masă de participanți la vot și vor fi mereu acolo cu un vot împotrivă.
Drept urmare, suntem în mijlocul unor modificări de terapeutică, dar, din
păcate, destructurarea învățământului este în continuare vizibilă, pentru că ne
întoarcem la originea pregătirii didactice, și o clasă cu 30 de elevi este un
eșec didactic.

Dar câți copii ar
trebui să fie într-o clasă?

Până în 20. Mai
nou, în vremea noastră, trebuiau să fie până în 25. Rar, prin licee, unde erau
clase călătoare, erau până în 30. Însă, în învățământul contemporan, care
presupune înțelegerea tehnologiilor și captarea informațiilor care necesită un
filtru între fake și adevăr, trebuie să ai spre 17 elevi într-o clasă. Asta se
întâmplă de la Viena încolo, poate și în Balcani. În învățământul privat sunt
convins că așa se și întâmplă. Clasele trebuie să fie formate din puțini elevi,
ca să te poți ocupa de fiecare copil în parte, fiecare având personalitatea sa,
niveluri diferite de asumare și de înțelegere. Nu lucrăm ca la strung, cu un
set de 50 de piese care sunt identice și pe care le modelăm cum vrem.