Cele mai importante reforme ale învățământul românesc. Oamenii care ne-au scos din bezna evului mediu și au dat copiii românilor la școală

Învățământul românesc modern a luat naștere după jumătatea secolului al XIX-lea, în urma a două reforme educaționale care au scos Principatele din bezna analfabetismului medieval. Datorită acestor inițiative revoluționare au apărut generații întregi de profesioniști.

Copiii de țăran mergând la școală FOTO europeana.eu

În timp ce în Europa Occidentală avea loc prima revoluție industrială, Principatele Române se luptau să iasă din Evul Mediu. Mai ales la nivel social, educațional și instituțional. În ciuda conservatorismului boierilor români și a intereselor puterii suzerane de a rămâne în sfera ei de influență, grație unei generații incredibile de intelectuali români, dar și a unei conjuncturi geopolitice aproape imposibile, în doar opt decenii, lua naștere și învățământul românesc modern, iar țara noastră se desprindea definitiv de lumea medievală și ateriza direct în La Belle Epoque, una dintre cele mai frumoase perioade din istoria românilor. Apariția sistemului educațional modern românesc a transformat total România.

„Legea școalelor” și primul sistem educațional modern

Odată cu
unificarea Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, primul nostru domnitor,
sprijinit de acea generație extraordinară, a început un amplu program de reformare a
societății românești – iar educația, o prioritate. Încercări de organizare a învățământului gratuit
pentru toate categoriile sociale au existat încă din 1817, atunci când domnul
Ioan Caragea reușea să impună un regulament la Școala domnească de la „Sfântul Sava“. Momentul definitoriu vine pe 25 noiembrie 1864 când este promulgată
„Legea asupra instrucțiunii a Principatelor Unite Române“. Această lege fusese
pregătită deja din iulie 1860, atunci când era elaborată și semnată de pedagogi
importanți precum Petrache Poenaru şi August Treboniu Laurian. Primul proiect a
fost completat ulterior și de un al doilea, realizat de Vasile Boierescu.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

„Legea școalelor“ a lui Al.I. Cuza, intrată în
vigoare imediat după ce a fost publicată pe 25 noiembrie 1864, prevedea pentru
prima dată în istoria românilor că toți copiii aveau dreptul la educație
gratuită și obligatorie. Toți elevii învățau la fel indiferent de statutul
social. De altfel, acestea erau și principiile de bază ale legii lui Cuza: gratuitatea
și obligativitatea instrucției publice primare. Toți copiii din
Principate, cu vârsta cuprinsă între 8 și 12 ani, erau obligați să facă
măcar patru clase primare. Erau opt materii obligatorii: citire, scriere,
aritmetică, noțiuni de bază de igienă, gramatică, geografie, istorie, catehism.
La acestea se adăugau și cunoștințele despre sistemul legal al măsurilor și
greutăților. Adică exact de ceea ce aveau nevoie, de bază, la acea vreme.
Conform legii lui Cuza, educația gratuită nu făcea discriminare de sex.

20 de parale absența

Părinții
care nu-și duceau copiii la școală erau sancționați cu amendă, o prevedere în
premieră în istoria noastră. La început, părinții primeau un avertisment, după care, pentru fiecare
absență a copilului de la școală, părintele primea o amendă de 20 de parale în
mediul urban, și de 10 parale la țară. Important era și faptul că a fost
concepută o singură programă, unitară pentru toate școlile din Principatele
Unite.

Copii mergând la școală FOTO europeana.eu

Pentru a
putea pune în aplicare această lege și mai ales pentru controlul modului în
care se desfășoară procesul educațional este înființat Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii pe 4 iunie, cu reprezentanți în teritoriu. Autoritățile locale și
eparhiile erau obligate să înființeze școli pentru copii. Pe lângă „instrucția
primară“, obligatorie, adică patru clase, era organizată și instrucția
secundară, împărțită între gimnazii mari, cu patru clase, și gimnazii mari cu
un ciclu de opt clase. Pe lângă acestea, era reglementată și
activitatea unor seminarii preoțești. Totodată, prin legea lui Cuza s-au
înființat școli normale pentru a pregăti personal calificat ca să funcționeze
în școli, în special învățători. De asemenea, pe lângă școala primară și gimnazială, aceeași lege organiza licee, școli reale, școli secundare de fete, dar și anumite școli
profesionale. La nivel de învățământ superior, legea prevedea înființarea
facultăților de Litere, de Științe matematice și fizice, Drept și Medicină. În timpul domniei lui Cuza sunt
înființate și primele universități românești: cea de la Iași, în anul
1860,
și cea de la București, în 1864.

Viața de școlar după reforma lui Cuza

Nu
trebuie să ne imaginăm că legea educației din vremea lui Cuza a produs efecte
imediate și țara a fost educată peste noapte, dar era un început de care societatea românească avea atâta nevoie.
Evident, organizarea și punerea pe roate a sistemului au fost greoaie, s-au izbit de
probleme de infrastructură, de mentalități, de conservatorism. Dar legea era
lege și învățământul românesc modern se pornise.

Viața de
școlar în timpul lui Cuza, dar și imediat după, până la noua lege a lui Spiru Haret, era
marcată de reguli și de o disciplină mult mai strictă. Anul școlar începea pe 1
septembrie cu o ceremonie religioasă la care trebuiau să fie prezenți toți
elevii. Conform regulamentului din anul 1866, aceștia trebuiau să fie mereu
curați la școală și cu rechizitele în stare ireproșabilă. Nu aveau voie să
studieze din alte cărți decât din manualele și lecturile oferite de învățători
sau profesori. „Art 17. Spre a da probă de o cultură mai distinsă, școlarii vor
veni la școală totdeauna curați, spălați, pieptănați. Art. 20. Pentru fiecare
oră sau lecțiune școlarii își vor aduce totdeauna cărțile, caietele, hârtia și
celelalte necesare pentru învățătură, acestea le vor păstra totdeauna curate,
nerupte, nemânjite și în bună stare. Alte cărți netrebuincioase pentru lecțiunile
clasei nu numai că nu vor fi tolerate, ci și confiscate“, se preciza în „Regulamentul de
ordine și disciplină pentru licee și gimnazii“ din 1866.

Școală primară din Neamț înainte de 1914

Disciplina
era foarte riguroasă. Elevii nu aveau voie să iasă în evidență prin haine
deosebite, nu trebuiau să vorbească neîntrebați, iar ascultarea față de
profesor era sfântă. „Art. 20 (completare). În timpul lecțiilor, școlarii vor păzi cea mai adâncă tăcere și
liniște și vor fi cu cea mai mare atențiune la explicațiile sau întrebările
profesorului. Zgomotul, șoptirea sau orice altă dezordine sunt sever oprite.
Art. 47. Cea mai gravă culpă a școlarilor se consideră nesupunerea ce ar cuteza
să arate profesorilor. Art. 50. Este strict interzis școlarilor de a scrie sau
a desena pe pereții, ușile sau ferestrele și mobilele școlii. Contravenitorii
sunt supuși la plata reparației și după împrejurări și la altă pedeapsă. În
cazul în care nu se va putea descoperi culpabilul stricător, toată clasa va fi
solidară. Art. 51. Nu este permis școlarilor a purta haine extravagante“, se mai
arată în același regulament.

Nici viața privată a
elevilor nu era scutită de la regulamente dure. În timpul liber, elevii nu făceau orice doreau și
trebuiau să se supună unor rigori. Nu puteau merge la teatru decât însoțiţi de
părinți sau de tutore. Nici măcar la plimbare în parcuri sau grădini publice nu
puteau merge singuri, doar însoțiți de părinți. La baluri, cafenele sau taverne
nici măcar cu propria familie nu puteau să meargă. Acest obicei, la fel ca
biliardul, jocurile de cărți sau barbutul erau stricte interzise. Nu mai vorbim
de fumat sau consum de băuturi alcoolice chiar și la elevii de liceu (unii dintre liceeni având și 20 de ani).

Pușcăria de la școală

Evident,
școlarul, ca orice copil sau adolescent din vremea noastră, încălca
regulamentele. Unii erau prinși, iar pedepsele erau destul de severe. Puțin
cunoscut este faptul că fiecare școală de după 1864 avea o sală de detenție sau
un loc unde elevii erau efectiv închiși ca într-un arest. Evident, pedeapsa se
aplica doar în timpul orelor de curs. Absențele erau contabilizate, iar părintele
pus la plată pentru ele. „Închiderea în arestul liceului sau gimnaziului se va
pronunța de director, după gravitatea cazului, pentru un timp de la o oră până
la 24 cel mult. Închiderea nu se va putea aplica decât pe timp de ziuă.
Arestantului nu îi va fi permis a i se aduce de mâncare; i se va da
însă hârtie și rechizitele de scris spre a copia dintr-o carte un număr
determinat de pagini. La cazul în care nu a îndeplinit această impunere i se va
prelungi arestul“, se arată în Regulamentul din 1866. Dacă elevul nu se
îndrepta, era exmatriculat provizoriu din școală, iar apoi total. Consecințele erau suportate
de părinți.

Vacanța de după-amiază și legi încălcate de profesori

Programul
școlar era ușor diferit de cel de astăzi. Orele de curs începeau în funcție de
luna anului, mai ales că multe localuri de școală nu erau electrificate, iar la
lumina lumânării sau a lămpii era destul de greu. De exemplu, în lunile de
iarnă, orele începeau de la 9.00 dimineața, iar în restul
anotimpurilor de la 8.00. Școlarii nu făceau mai mult de trei ore pe zi.
„Clasele vor începe în semestrul de iarnă, în lunile noiembrie, decembrie,
ianuarie și februarie, de la 9-12 ore dimineața, și de la 2-4 după amiaza, iar
în celelalte luni ale anului de la 8-11 dimineața și de la 3-5 după amiaza“, se
arată într-un Regulament din 1870. Școlarii erau chemați cu sunetul de clopot
și așa știau când să ia și pauza. Cel care întârzia, arată regulamentul din
1870, trebuia să stea în picioare 15 minute. Dacă a doua zi elevul întârzia din
nou, stătea la ușă, în picioare, jumătate de oră.

Școală primară din Neamț

Elevii
erau verificați la ținută, la rechizite și la unghii, dar mai ales în păr pentru a preveni o
invazie de păduchi. Din rândul celor mai buni la învățătură sau al elevilor mai
mari era selectat un monitor, adică un elev însărcinat cu ascultarea celor mai
mici la lecții și la teme. Pe o hârtie erau notate performanțele elevilor și
predată către profesor sau învățător. Nu lipseau abuzurile, răzbunările și
chiar mituirea monitorilor. Același regulament interzicea profesorilor sau
învățătorilor să umilească sau să bată elevii. Evident, erau destui dascăli care
încălcau regulamentul și aplicau elevilor pedepse fizice din plin. Aceleași corecții
fizice au fost practicate până în anii 1990, sub deviza atât de greșită că „bătaia e ruptă din rai“.

„Omul școlii”

Sincopele
legii din 1864 au fost acoperite printr-o reformă educațională incredibilă,
aplicată în timpul Regelui
Carol I. Cu siguranță cea mai bună organizare a
învățământului românesc din toată istoria noastră națională a constat în seria de reforme
și legi propuse de Spiru Haret, la finele secolului al XIX-lea. Provenind dintr-o
familie modestă și beneficiar direct al legii educației din 1864, Spiru Haret a
ajuns un matematician și un pedagog de renume. Mai mult decât atât, talentul
său a fost remarcat de Dimitrie
A. Sturdza,
prim-ministru al României și președintele Academiei Române, fiind numit de trei
ori ca ministru al Educației.

Spiru
Haret a făcut minuni. A adunat în jurul său o echipă de specialiști în diferite
domenii, inclusiv pedagogi cu experiență și studii în străinătate și a elaborat, în 1898, „Legea
învățământului secundar și superior“, care a trecut cu majoritate în Adunarea
Deputaților și cu unanimitate în Senat. Era cea mai modernă lege a educației
din zona Balcanilor și în pas cu cea din lumea occidentală – în doar opt decenii,
educația românească a fost smulsă din Evul Mediu. Prin această lege s-a instituit învățământul
obligatoriu de opt clase împărțit în ciclul inferior și cel superior (adică școala
primară și gimnazială). Învățământul gimnazial, adică ciclul superior, era la
rândul său împărțit în clasic, modern și real, o structură care a definit învățământul românesc până în anii
comunismului. Învățământul superior, adică universitar, a fost reorganizat și
s-au schimbat programele, punându-se accent pe lucrări practice și pe îmbinarea
teoriei cu seminare și laboratoare.

Spiru Haret FOTO wikipedia

În anul
1899, Spiru Haret dă și legea pentru organizarea învățământului profesional în
România, oferind o șansă extraordinară copiilor din familii sărace de a învăța
o meserie și a-și câștiga pâinea. „Scopul școlilor profesionale este de a
procura elevilor o meserie pentru a avea un mijloc de a-și câștiga viața“, mărturisea
Spiru Haret. Datorită acestei organizări, societatea românească a primit o
adevărată infuzie de meseriași atât de necesari în modernizarea țării. În
timpul mandatelor sale au fost ridicate școli standard în majoritatea
localităților din țară, licee, școli profesionale. Totodată, au fost calificate
generații întregi de profesori și învățători, conform noilor standarde
educaționale. Iar statisticile sunt grăitoare: după reformele lui Spiru
Haret s-au construit peste 2.300 de școli și s-au înființat peste 1.700 de posturi de
învățători. Numărul elevilor care promovau ciclul inferior era de peste 300.000, un record chiar și pentru zilele noastre. Procentul alfabetizaților a crescut după 1910, ca efect al
reformelor haretiene, de la 20% la 39%. Spiru Haret a rămas în cultura populară
cu porecla de „Omul Școlii“.