„Această persoană care vorbește oribil, care-ți arată dressingul ei cu zeci de mii de poșete și genți, se laudă cu nomadismul sexual”. Interviu cu Aurora Liiceanu, psiholog, despre cum sunt copiii sub dominația influencerilor

„Pe copii, îi iei cu mașina care e cușcă, îi duci la școala, îi bagi în cușcă, îi aduci acasă cu cușca, îi bagi în cușca-casă și cam asta este viața lor. Lipsește contactul fizic, comunicarea față în față, această percepție directă a celuilalt”, spune Aurora Liiceanu într-un interviu pentru cititorii HotNews. Rupți de realitate, de intimitatea și de timpul petrecut cu părinții, tinerii ajung să fie victima unor modele de viață excentrice și toxice, livrate de influenceri pe internet.

• Când spunem că „dăm totul copiilor”, de fapt îi cumpărăm.
• „Copiii nu cunosc lumea, ei o cunosc prin tine, părinte. Tu ce faci? Îi trimiți pe net”. 
• „Dacă o vezi pe Iorga înnebunești. Mă întreb ce mănâncă, are unghii lungi de 10 centimetri. Cum apucă mâncarea, dacă vrea să mănânce? Limbajul este șocant, este îngrozitor. Această Iorga și cu Marilu au un fel de relație cu Universul. Le vorbește Universul, au premoniții. Chiar așa!”.

– Cum arată astăzi prăpastia dintre generații. Sunt ca-n filmul „Adolescence”, votează cu extremiștii, au drept modele Frații Tate?
– Nu-i chiar așa, dar tinerii sunt o mulțime, cum să spun, necoezivă, care stau la distanță de generațiile celelalte și, mai ales, de părinților lor. Dintotdeauna s-a vorbit despre prăpastia dintre generații și este firesc să fie așa. Dar această prăpastie este atât de mare acum, încât tinerii trăiesc într-o lume paralelă față de părinți. Și aici, vinovăția nu este a lor, este a părinților.

„Lipsește contactul fizic, comunicarea față în față”

– Când s-a întâmplat separarea de părinți?
– Interesant este că totuși COVID-ul ăsta ne-a separat. Deși mulți tineri au stat cu părinții în COVID, izolarea și singurătatea au rezolvat-o prin comunicarea virtuală. Un sondaj făcut de Centrul pentru Jurnalism Independent făcut mi-a revelat asta. Tinerii de liceu petrec cam 6 ore pe zi pe internet și pe rețelele de socializare. Consumul se diminuează în gimnaziu și la cei mici, dar tot înseamnă 4 ore pe zi. Asta înseamnă, de fapt, a petrece viața într-o altă dimensiune față de realitate.

– Internetul nu e realitate? 
– Realitatea dispare acolo unde dispare contactul fizic. Omul este social și are nevoie de relația fizică. Fizicalitatea are un rol extraordinar. Copiii nu mai stau în spatele blocului să se joace, nu se mai văd fizic împreună, francezii spun că ei trăiesc ”în cușcă”. 

Îi iei cu mașina care e cușcă, îi duci la școala, îi bagi în cușcă, îi aduci acasă cu cușca, îi bagi în cușca-casă și cam asta este viața lor. Lipsește contactul fizic, comunicarea față în față, această percepție directă a celuilalt. 

Trăiesc într-o altă lume pe care nu știu s-o înțeleagă, culmea, pentru că au foarte mare independență. Acolo pe internet sunt tot felul de schimbări de intensitate, de contacte imaginare, de universuri care “se mișcă”, dar care n-au nicio legătură cu realitatea. 

La 10 ani, „copiii au nevoie de percepții, au nevoie de senzații, au nevoie de imagini”

– De ce este atât de rău? Care este vârsta biologică la care începe independența?
– Vârstele s-au schimbat foarte mult. Voi lua tiparul evoluționist de dezvoltare. Primele semne de dezlipire de familie arată începutul acestui moment o dată cu 10-11 ani. E vorba de nevoia de a fi „tu cu tu” și nu tu cu familia primară, „tu cu tu” și „tu cu alții”. Atunci se produce imaginea de sine și ești apt să decizi, de exemplu, cu ce părinte vrei să rămâi în continuare, când e vorba de vreun divorț. 

Este vârsta luată ca reper și de către realizatorii filmului „Adolescence”. Lumea virtuală înlocuiește realitatea într-un moment în care se afirmă independența. Mai mult, întâlnirea este cu lumea virtuală, într-un moment în care nu sunt stabilite clar granițe de adevăr/minciună, bine/rău. 

– Ce nevoi își satisfac tinerii călătorind în această lume virtuală?
– Ei petrec timpul astfel pentru că sunt la vârsta la care au nevoie de percepții, au nevoie de senzații, au nevoie de imagini. La 10 ani sunt mai degrabă în lumea imaginilor virtuale, ori atunci ar fi nevoie de universul cuvintelor. 

– Ce aduce cuvântul și nu are imaginea? De ce e atât de important cuvântul?
– Cuvântul este important pentru că te trimite în lumea asociațiilor, a simbolurilor, pe când imaginile te trimit în lumea emoțiilor, a trăirilor nefiltrate. Cum ar fi să avem un catalog al imaginilor și noi să ne comportăm numai în funcție de acest catalog de imagini?

Un copil astăzi mic la 5 ani, poate să fie atât de dezvoltat în a înțelege folosirea mobilului că te lasă cu gura căscată, se descurcă pe mobil ca peștele în apă. El apasă pe butoane și imaginea îl captivează, îl prinde în capcana imaginii, idealizării. În schimb, lexicul lor este sărac, au o atracție nebună pentru acronime, pentru prescurtări.

„Iau de bune orice informații în loc să-și formeze un aparat critic”

– La o vârstă atât de mică, ei ar trebui să-și construiască ideea de bine, de rău, de ce se face, ce nu se face, informațiile trebuie să vină din realitate, de la părinți. Ce se întâmplă, de fapt? 
– Structurile cognitive ale adolescenților nu se mai pot dezvolta normal. Ei intră într-o diversitate pe care n-o înțeleg. Iau de bune orice informații, în loc să înțeleagă și să-și formeze un aparat critic, care ordonează lumea.

– Ați definit într-un fel normalitatea. O relație cu părinții. O vârstă potrivită pentru a înțelege internetul, preponderent trebuie să fie contactul fizic. 
– Este întreaga ecuație din “Adolescence”, nu? Avem o primă adolescență, 13 ani are eroul, avem o familie liniștită că-și vede copilul acasă, în camera lui, avem un consum excesiv de internet și o „alfabetizare” în relații personale de pe internet, avem chiar un cod, un limbaj de înțelegere care duce la „bine-rău”. Unde este acel „Petreceți timpul cu copilul”? 

Copilul trebuie să fie cât mai aproape de realitate și de părinți. De care din acestea este aproape tânărul din „Adolescence”? De care din acestea sunt apropiați tinerii din ziua de astăzi? Copilul este crescut cu „ecranul mobilului” sau cu bona. Este fatal. Un copil este un consumator de timp. Părinții nu înțeleg asta. Consumă timp copilul! Părinții nu înțeleg asta. 

Dau un exemplu, un amic de-al meu îmi spune că stă cu copilul, nevastă-sa nu vine acasă decât târziu. Bine, zic, și cum stai cu copilul? El spune: „păi, eu lucrez la computer și el stă pe mochetă, cu cuburile. Stă el cu copilul? Ar trebui să se joace cu cuburile cu copilul. Este infernal de plicticos pentru un adult să se joace cu cuburile, dar trebuie să se joace cu cuburile. 

„Copilul e controlat. Dar controlul acesta nu oferă intimitate părintelui cu acest copil” 

– În „Adolescence” părinții erau fericiți că puștiul lor este în casă, în cameră, în cușcă.
– Exact asta e. Exact asta se întâmplă în milioane de case. E copilul în cușcă. Ce bine! E copilul în cușcă! Îmi văd de treaba mea. Copilul e în siguranță, nu e pe stradă sau nu e într-un mediu necunoscut, copilul e controlat. Dar controlul acesta nu oferă intimitate părintelui cu acest copil. 

„Eu nu-mi dau seama de ce fac unii copii! Păi, cum să nu spun?”

– Ați intra peste copil în cameră? Care este gestul de scoatere a lui din priză?
– Cred că în primul rând nu ar trebui să existe un asemenea gest brusc. Ar fi trebuit să existe o continuitate, un fel de a fi împreună continuu. Ar trebui să existe o normalitate. Să fie găsită o soluție în care copilul să fie atras, motivat să facă ceva împreună. Să ieșim din filmul invocat.

Ați văzut cum se întâmplă în parc acest „împreună”? Bunicile sau mamele stau pe bancă și copiii se joacă. Sunt foarte fericite că au scăpat de ei și stau de vorbă sau se uită în telefon. Am fost odată în parc. Era o plasă de aia unde sare copilul. La un moment dat a venit fata care răspundea de joc și i-a spus unei mame din parc: doamnă, veniți să vă luați copilul. Mama uitase de copil, era cu ale ei. Părinții nu au puterea, răbdarea de a fi părinți. Eu nu-mi dau seama de ce fac unii copii!

– Doamna Liiceanu, cum să spuneți așa ceva?
– Păi, cum să nu spun? Copilul este o reușită socială. Îl îmbrac frumos, îl arăt, îi faci poze și-l pun pe internet și, mă rog, pe Instagram. Dar problema este cât stai cu acest copil ca să știe ce e binele și răul? Tu de unde știi care e mărarul și care este pătrunjelul? Care este rața și care este gâsca?

Copiii vor să cunoască lumea, iar noi în trimitem pe net 

– Eu am fost în piață cu mama. 
– Vezi? Acum sunt ferme speciale, aseptice, unde li se arată copiilor toate astea. Copiii sunt extrem de curioși, sunt ținuți departe de piață, de realitate. Realitatea este plictiseală. Problema este cum să-i atragi în lumea adevărată. Copiii nu cunosc lumea, ei o cunosc prin tine, părinte. Tu ce faci? Îi trimiți „pe net”. Atunci lumea o vor cunoaște de acolo.

Părintele trebuie să facă un sacrificiu, copilul este un consumator de timp. Părinții își tratează copilul ca pe o sarcină. Sunt ocupat! E, cât oi fi, domnule, de ocupat? De ce ai făcut copilul, dacă ești așa de ocupat?

Când spunem că „dăm totul copiilor, de fapt îi cumpărăm”

– Părinții spun: le-am dat totul! Le dau Totul!
– Ce înseamnă să dai totul? „A da totul” este să-l cumperi. În 2025, copiii se cumpără cu cadouri. Problema este că trebuie să le dai timp și vorbe, și sentimente. Nu obiecte. Ce obții? Îl transformi într-un consumator de obiecte materiale. Le dai și cursuri, le dai cursuri de formare de habar n-am ce, de călărie, de balet. Ai sentimentul că investești. Copii nu sunt investiții! Dar tu nu ești prezență fizică. Te-ai uitat la influencerii tinerilor? Sunt Seli, Iorga și Marilu Dobrescu. 

Influencerii. Despre Selly, Iorga, Marilu

– V-ați uitat la Selly, Iorga, Marilu?
– Bineînțeles. Ei îi influențează și sunt modele. Unde-s părinții? Dacă o vezi pe Iorga înnebunești. Mă întreb ce mănâncă, are unghii lungi de 10 centimetri. Cum apucă mâncarea, dacă vrea să mănânce? Limbajul este șocant, este îngrozitor. Această Iorga și cu Marilu au un fel de relație cu Universul. Le vorbește Universul, au premoniții. Chiar așa!

„Ai o mașină de lux, vrei trei”

– Care este efectul asupra tinerilor? 
– Această persoană care vorbește oribil, care-ți arată dressingul ei cu zeci de mii de poșete și genți, îți arată mașina, se laudă cu nomadismul sexual. Când se duce în Bali, când în Filipine, ba nu știu pe unde e… cum să nu-ți faci idoli Selly, Iorga, Marilu? Cum să nu vrei și tu ca tânăr să nu fii ca Iorga, ca Marilu, ca Selly? Te atrage rău nomadismul, te copleșește luxul. Repet, la o vârstă la care trebuie să știi binele/răul de la părinți. Să vrei să cunoști realitatea? Nu! Tu vrei direct într-o mașină luxoasă.

– Ce creează în creierul celor care nu vor merge în viața lor cu tramvaiul?
– Nu vrei decât să te cațeri acolo, să ai și tu la fel. Reușești și obții un mare gol sau rămâi un frustrat nefericit. Există un sindrom al lăcomiei pe care internetul și consumismul le cultivă, faptul că niciodată nu e destul. Ai o mașină de lux, vrei trei.

Problema este că acest consumerism de obiecte, de imagini, de internet se corelează foarte bine cu neglijența părinților, cu ideea prezentă și-n mintea părinților: „dragă, dacă ai bani, scapi!” Nu-ți trebuie să știi bine/rău, adevăr/minciună. 

– În „Adolescence” se crează un cod în care doar copiii se înțeleg, cod de gesturi și de limbaj, cod care devine fatal. Și care devine „pe viață și pe moarte” în cazul personajului nostru. Nu mai există nuanțe, filtre.
– Ce-ți rămâne într-o lume pe care n-o înțelegi cum trebuie? Care este copleșitoare? Care aduce frustrare? Violența! Toți avem în noi o genă mai mare, mai puternică a agresivității. Gena aceasta intră în funcțiune. Iar dacă nu există filtre, nu există un părinte să te modeleze, devine tragică. 

– Aveți un exemplu?
– Eu am cunoscut o fetiță care era rău de tot, suferea din bullying. Vroia să fie frumoasă! Am întrebat-o: “De ce vrei să fii frumoasă?” Răspunsul a fost că “vreau să mă placă lumea, să mă iubească.” Dar cine e această lume? “Lumea de pe internet, cum care lume?” ”Spune-mi și mie de ce vrei să te placă?” – am întrebat din nou. ”Este o lume pe care n-o salvezi niciodată, n-o s-o întâlnești niciodată.” A tăcut, n-a știut să răspundă. Eu înțeleg că tu vrei să te placă cineva, dar în cineva ăla trebuie să ai încredere, să-l cunoști, să-ți zici că merită să-ți fie aproape. Tinerilor le place să fie iubiți de străini. Unde-s iar părinții? Revin, la 10 ani și mai devreme părinții îi lasă în fața Imaginilor. Sunt imaginile străinilor.

„Specia umană a suferit o mutație majoră”

– Este lumea fraților Tate.  
– Da. Este lumea luxului, bărbatului, a banului care rezolvă orice. 

– Am citit ancheta RISE Project. Frații Tate au obsesia să fie virgine fetele care defilează în chat-urile video și în mașinile lor de lux.
– Virginitatea înseamnă inocență. Înseamnă “te însămânțez” eu, te formez eu în lumea asta, îți arăt eu ce e bine și ce e rău. Nu este doar virginitatea fizică, ci mai ales cea spirituală. Intru în lumea gândurilor tale. Te trăiesc. 

– Când tu te-ai format prin imagini pe Internet, devii parte din imperiul imaginii fraților Tate.
– Acești tineri trăiesc în sindromul Stockholm, le place agresorul.  Agresorul le dă bani. Au încredere în călău. Specia umană, după cum vezi, a suferit o mutație majoră. Tolerează Frații Tate.

– Chiar credeți că specia umană a suferit o mutație?
– Da. COVID-ul a combinat izolarea fizică și incertitudinea, lipsa de siguranță cu obsesia de a avea succes în exterior.

– Tinerii caută Frații Tate drept modele și votează cu extremiștii.
– Sunt chestii care-i scot din inerție. Sunt șocuri. Trăind în afecte se hrănesc cu șocuri. Extremiștii, Georgescu exprimă ceva senzațional, ceva ce este incontrolabil. Este reacția tipică când se pierd hățurile. Nu știi ce e bine ce e rău, adevăr/minciună. Pe Internet e totul spectacol, ca la Frații Tate, ca la Georgescu. Tinerii vor și ei să rămână în trend, nici nu știu altfel. Vor spectacol și să rămână în spectacol. Adolescenților le e frică să descopere culisele spectacolului. Ei nu au culise, unde să-și tragă sufletul. Le e frică de ce grozăvii găsesc în culisele vieții lor.

Cine este  Aurora Liiceanu

Doctor în psihologie, Aurora Liiceanu a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. 

A publicat următoarele cărți: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Patru femei, patru povești (2010, 2011, 2023), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022), Dinastii dulci (2023) și Inconfortabil. Capcanele sincerității în cuplu (2024).