Povestea cutremurătoare a celui mai trist geniu al României. Era considerat un al doilea Eminescu și a trăit calvarul sărăciei și al nedreptății

Ion Păun Pincio a fost unul dintre geniile triste ale României. Un scriitor de excepție, considerat un al doilea Eminescu, a avut parte de un destin tulburător măcinat de sărăcie, într-o societate incapabilă să-i înțeleagă forța creatoare.

Ion Păun Pincio FOTO wikipedia

„Puţini îşi mai aduc
astăzi aminte de el. Cu toate acestea, în scurta lui viaţă, a fost un poet de
seamă. Dar unul dintre acei poeţi care au întruchipat viaţa clasică a
cântăreţului din mansarde şi cocioabe: ros de mizerie, hrănit prin birturile de
ultima categorie, alungat din loc în loc pentru neplata chiriei, chinuit
fiziceşte şi moral în cel mai cumplit grad. Şi totuşi, rămânea bun, blând,
îngăduitor, prietenos, primind lucrurile aşa cum veneau şi biciuindu-le doar
din când în când, în versurile sale“. Aceasta era descrierea pe care celebrul
scriitor român Tudor Arghezi i-o făcea lui Ion Păun Pincio, într-un articol din
anul 1927, din ziarul „Adevărul“.

Pincio
murise în noaptea de Revelion a anului 1894, dar amintirea sa încă îi bântuia
pe scriitorii interbelici. Nici nu era de mare mirare. Fusese o apariție greu
de uitat, atât din punct de vedere literar, dar și ca personalitate. Ion Păun
Pincio a fost considerat, mai ales de posteritate, drept un poet genial, despre
care se spune că ar fi putut fi un al doilea Eminescu, dar cu un destin care
provoacă și astăzi fiori. Mai degrabă, Ion Păun Pincio a fost un soi de Jim
Morrison al literaturii românești, arzând ca o flacără în mijlocul unei
societăți care nu l-a înțeles pe deplin. Pincio s-a stins în chinuri la numai
26 de ani, lăsând în urmă doar o mică demonstrație a talentului său incredibil.
În 1948, Ion Păun Pincio a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, o
dramatică compensație a unei vieți chinuite, la limita supraviețuirii.

Copilăria pefectă a micului boiernaș

Descrierea
făcută de Arghezi lui Ion Păun Pincio, acel boem măcinat de sărăcie și focul
creației, contrastează puternic cu imaginea copilului Ion Păun. Poetul s-a
născut pe teritoriul de astăzi al județului Botoșani, la jumătatea secolului al
XIX-lea, o perioadă de maximă efervescență culturală și intelectuală pentru
zona nord moldavă. „Botoșaniul era cosmopolit, o zonă multietnică, mai ales în
secolul al XIX-lea. În plus, de-a lungul istoriei a fost o zonă de confluență.
Au fost aici multe aporturi etnice, din cele mai vechi timpuri. Mai târziu, în
secolul al XIX-lea, cred că a fost vorba și de multiculturalitate, cu diferite
influențe, care a dus la apariția unor oameni deosebit de inteligenți. În plus,
era o zonă foarte puternică din punct de vedere economic, acei oameni își
permiteau să-și țină copiii la școală, să-i educe, să le valorifice potențialul
extraordinar“, explică istoricul botoșănean Dănuț Huțu.

Botoșani, strada Mare FOTO adevărul

Acesta a fost și cazul
lui Ion Păun Pincio. S-a născut pe 17 august 1868, în târgul Mihăilenilor, într-o familie
de mici boiernași înstăriți. De altfel, fascinantul Mihăileni era un târgușor
de frontieră foarte prosper, cu oameni bogați, cu mulți negustori evrei și conace boierești. Trebuie menționat
faptul că el se numea de fapt Ion Păun, „Pincio“ fiind un pseudonim literar
luat mai târziu în urma unei călătorii în Italia.

Perioada
copilăriei de la Mihăileni a contrastat puternic cu cea a vieții adulte, pentru
Ion Păun. Tatăl său era subprefect de Dorohoi și avea o avere frumușică. Unii
spun că talentul literar și artistic l-a dobândit de la mama sa, Maria Cozmiță.
Aceasta provenea dintr-o familie înstărită de intelectuali bucovineni și era o
bună cunoscătoare a literaturii române și germane. Maria Cozmiță a publicat
destul de des în revistele din Botoșani și Suceava, și în felul acesta i-a
insuflat și copilului pasiunea pentru literatură – de mic, Ion Păun a
cunoscut literatura clasică germană, cea care îi va influența, parțial, stilul.
Pe ulițele Mihăileniului, printre dughenele evreiești și nemțești de la
frontieră, și mai apoi sus, pe dealurile pline de case frumoase și conace, a trăit probabil cea
mai frumoasă perioadă a vieții lui, o copilărie lipsită de grijă, ca o
compensație fatidică pentru tot ce avea să îndure de-a lungul scurtei sale
vieți.

Orfan condus de pasiunea pentru litere

Viața lui Ion Păun avea să se schimbe radical
începând cu vârsta de 12 ani: tatăl său, subprefectul Alexandru Păun, murea
subit și lăsa în urmă un lung șir de datorii despre care familia nu avea habar.
De la prosperitate, neamul Păun avea să treacă la
sărăcie lucie. După ce au fost achitate datoriile prin vinderea unei mari părți
a proprietăților, familia se întreținea doar din pensia de urmaș a mamei și din
ajutorul primit de la rudele din Bucovina. Chiar și așa, Maria Cozmiță voia ca
fiul ei să primească o educație aleasă, mai ales că era un copil precoce: începe să scrie poezii
de la vârsta de șapte ani.

După ce
a terminat gimnaziul în localitatea natală, la Mihăileni, Ion Pincio este
trimis cu banii adunați de mama sa la liceul din Pomârla, o instituție de
învățământ înființată de boierul filantrop Anastasie Bașotă, condusă de Samson
Bodnărescu, prietenul lui Eminescu, și patronată de junimiștii ieșeni. La
Pomârla, Ion Pincio va avea parte de profesori francezi, germani, dar și
intelectuali români de cea mai înaltă ținută. De acolo își va continua studiile
în târgul cosmopolit al Botoșaniului, unde-l va întâlni pe Mihai Eminescu.

Arcul de Triumf în Botoșaniul antebelic FOTO adevărul

Ultimul
an de liceu îl va face la Iași. În fabuloasa capitală a Moldovei, un puternic
centru cultural al vremii, Ion Păun se îndrăgostește de teatru. Deși pasionat
de literatură de mic, tânărul botoșănean vrea să devină actor. Se înscrie și
urmează cursurile de actorie de la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Nu
reușește să absolve fiindcă deja începea calvarul sărăciei. Mama sa, în ciuda
strădaniilor, nu mai are bani să-i asigure continuarea studiilor, având de asigurat
hrana zilnică a încă trei copii mai mici. La 20 de ani, în 1888, își făcea debutul
literar oficial, cu poezii pe care le publică în revista „Familia“ şi apoi
în ,,Drepturile omului“, ,,Ilustraţiunea Română“ şi ,,Contemporanul“. Este
adevărat că începuse să publice încă din anii liceului în „Contemporanul“ lui
Ion Nădejde, cunoscut publicist și traducător român. Acest ziar înființat de
Nădejde alături de Vasile Morțun, la Iași, a coagulat o întreagă elită
culturală moldovenească, mai ales în perioada 1881-1891. A fost șansa lui Ion
Păun de a începe să se afirme literar.

Poetul telegrafist

Pe la 20
de ani, Ion Păun, sărac lipit, încearcă să evadeze. Cu ce a reușit să adune
pleacă împreună cu prietenul său, tot scriitor, Dimitrie Anghel, în Italia.
Aici descoperă cultura din Peninsulă, dar și istoria fascinantă a acestei țări. Aici
își va găsi pseudonimul literar, ajungând să rămână pentru posteritate drept
Ion Păun Pincio. „În 1892, cu câțiva gologani în buzunar și în tovărășia
poetului Dimitrie Anghel, de care-l lega prietenie de pe băncile școlii, a
evadat dincolo de granițe și s-a oprit o vreme în Italia. L-au fermecat
comorile de artă din timpul Renașterii, dar mai cu deosebire minunata grădină
Pincio din Roma de la care și-a ales apoi pseudonimul sub care e cunoscut în
literatură“, preciza istoricul român Nicolae Deleanu.

Nu a
durat mult până când poetul botoșănean este din nou trezit la realitatea
cruntă. Ion Păun Pincio, în același an, se trezește cu o
responsabilitate uriașă: este nevoit să-și întrețină mama bolnavă, o soră și doi frați mai
mici. Găsește cu greu un post de telegrafist la București, iar mai apoi este detașat la
Brăila. Se mută cu toții în portul de la Dunăre, în speranța unei vieți mai bune, însă este plătit mizerabil și încearcă să-și completeze veniturile scriind
pentru diferite publicații ale vremii.

Este redactor de ocazie la „Familia“,
„Drepturile Omului“, „Săptămâna Ilustrată“, „Munca“. Scrie poezii, redactează
articole, bate la telegraf. Muncește toată ziua pentru un venit care abia le
asigura supraviețuirea. Este un boem blajin și talentat, dar pe care societatea
rigidă și mercantilă în care era obligat să lucreze îl înțelegea prea puțin. Nu
se adaptează atmosferei de lucru rigide, lipsită de empatie și prea puțin
culturală – era un intelectual între oameni de rând. „Am intrat în telegraf și
atmosfera asta mă îneacă. Cel puțin deocamdată mediul ăsta mă dezgustă. În
telegraf e ca și la cazarmă. Și prieteni și poezie, toate au pierit“,
mărturisea acesta.

Grădinile Pincio din Roma FOTO Getty Images

La un
moment dat, are un conflict cu un superior, invidios cel mai probabil pe
calitățile intelectuale ale lui Pincio, mult prea calificat pentru meseria pe
care o făcea. Orgolios, șeful aranjează ca Pincio să fie relocat. Începe calvarul
tânărului poet. A fost mutat disciplinar în comuna Piua-Petri din Ialomița pe
un salariu și mai mizerabil, ajungând la limita supraviețuirii. Trăia din te miri ce și nici nu mai putea să mai
colaboreze cu revistele la care era redactor din cauza distanței față de
orașele importante. Trăia într-o cameră cu un singur pat și flămânzea. Singurul
lui vis era să facă rost de bani de lemne pentru a se încălzi. Starea materială
este descrisă perfect în cererea sa de demisie pe care o înaintează, prin
intermediul unui prieten, conducerii Direcțiunii Generale a Poștelor din
București:

„Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă
îmbucătură a fost cu mult mai amară decât mă aşteptam, sau să plec să-mi fac
osânda. Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban
de cheltuială, îmi era jale şi nu prea, dar nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a
strâns inima de durere şi desgust. În scurt, am luat odaie cu chirie, în care
mi-e ruşine să vă poftesc. E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun
scaun. Un pat vârtos şi atâta tot. Pentru mine însă e bun, trebuie să fie bun.
Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă o
să-mi cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine“.

„În traiul lui mizerabil de zi cu zi, îi luminau chipul visările adânci”

Ion Păun
Pincio nu putea trăi fără să scrie, nu putea fără atmosfera vibrantă a
locurilor de întâlnire a artiștilor. Era chemarea lui, iar mulțumirea
sufletească îi era mai presus decât cea materială. Și-a dat demisia și a plecat
la Capitală. Bântuia străzile, cârciumile, un rebel de final de secol XIX care
își trăia focul creației în felul său. Pentru a face rost de bani scria ca redactor
colaborator la „Adevărul“, „Evenimentul literar’“ şi „Literatură și Știință“. Pentru a
supraviețui se angajează casier la berăria lui Ion Luca Caragiale, Bene Bibenti, situată pe
strada Șelari. Evident, salariul era mic. Din cauza situației materiale
precare, a lipsei lemnelor, poetul se îmbolnăvește des și este nevoit să renunțe
și la meseria de casier, mai ales din cauza muncii de noapte.

În ciuda
sărăciei, era o persoană mereu optimistă, blajină. Un personaj aparte pe
străzile Bucureștiului. „În traiul lui mizerabil de zi cu zi, în hainele roase,
în paltonul îngălbenit de vreme, în ghetele scâlciate şi în şoşonii găuriţi, se
zărea mereu o veselie domoală. Îi luminau chipul visările adânci, adunate pe
figura lui blajină, sub barba deasă şi încâlcită, în ochii vioi şi în surâsul
veşnic, adesea melancolic, dar niciodată lipsit, în niciun moment şi în nicio
împrejurare“, scria Arghezi despre Ion Păun Pincio.

Ion Păun Pincio FOTO botosaninews

În 1894,
apare totuși o rază de soare în viața lui Pincio. Primește un post de redactor
la revista „Lumea Nouă“, pe un salariu ceva mai bun și cu o muncă mai lejeră
care i-ar fi permis să-și refacă starea de sănătate. În luna decembrie, Păun
Pincio cade la pat. Avea o infecție la buză, pe care nu a tratat-o și care s-a transformat în septicemie. În ultima noapte a anului 1894, la Spitalul Colțea, Ion Păun
Pincio se stingea la numai 26 de ani. Înmormântarea a avut loc pe 3 ianuarie
1895 și a fost plătită de un grup de intelectuali socialiști, printre care și
Ion Nădejde, Dobrogeanu Gherea, C. Mille și Gheorghe Diamandy. A fost o înmormântare simplă,
fără ceremonie religioasă, așa cum și-a dorit.

„A trăit să-și chiuie dreptul la viață și la glorie”

Acei ani
ai suferinței, ai disperării, au reprezentat și apogeul creației literare a lui
Ion Păun Pincio. În timp ce bătea străzile, birturile sau lucra la telegraf și
berărie, Pincio aduna cu nesaț idei, sentimente, senzații și le transpunea în
versuri și proză. În lumea mizeriei și a sărăciei, botoșăneanul și-a găsit creativitatea. „Păun este cel mai român dintre poeţi prin intima lui legătură cu
peisajul nostru şi cu sufletul de abia pipăit al ţăranului. Toate poeziile sale
au acel aburiu propriu satelor noastre, cu veselia sfioasă, cu ironia
cuviincioasă, cu amarul smerit al săteanului, atât de măsurat în exteriorizarea
tuturor zbuciumărilor sale sufleteşti. Sărmanul Pincio a trăit parcă
neîndrăznind să-şi strige talentul, să-şi chiuie dreptul la viaţă şi la glorie“,
scria prietenul său, George Diamandy.

Poeziile
lui Pincio aveau un aer trist, dar fără să acuze societatea sau să găsească
vinovați. Era tristețea izvorâtă din experiențele sale, încărcată de o
filosofie adâncă. A fost descris ca un eminescianizant. „Poeziile lui Pincio au
un ton ,melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase
gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină.
Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele
sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de
urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de
presentimentul morţii. Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de
simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza
Nicolae Iosub în revista culturală „Luceafărul“.

Ioan
Păun Pincio nu a avut șansa de a vedea publicat vreun volum în timpul vieții.
Abia postum, prietenii îi vor aduna poeziile și le vor pune între două coperți.
Este vorba despre două volume „Versuri şi proză“, „Versuri, proză, scrisori“,
apărute în anul 1896. În 1948 este numit membru post-mortem al Academiei
Române, alături de Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian. Se spune că poezii precum
„Sfârșit de toamnă“ au prefigurat creația literară a lui George Bacovia. Una
dintre cele mai faimoase poezii ale sale este „În urma despărțirii“: „Mîhnit
stă veştejitul crîng/ Şi chinuit de vînt suspină;/ Sub şteşini presure se
strîng/ şi ciripesc incet-se-nchină…/ Doi corbi din aripe grăbesc/ Şi vin să
mîie-n sat pe noapte/ Iar cîntecele lor trezesc /Singurătaţile-ngheţate /Un
brad, se scutură şi curg /Iernaticele flori, puzderii-/ Coboară gîndu-mi în amurg
/S-afundă-n lumile durerii“.

Un scriitor socialist

Din
opera lui Ion Păun Pincio, dar și din mărturiile vremii reiese faptul că poetul
botoșănean avea convingeri socialiste – un socialism-democrat, fără vreo legătură
cu doctrina comunistă de mai târziu. Era impresionat de soarta muncitorilor, de
cea a oamenilor simpli care, la fel ca el, încercau să-și ducă traiul în mizerie și sărăcie. Își dorea o lumea
mai bună, mai echitabilă. A și scris la revistele socialiste ale vremii, începând cu
celebrul „Contemporanul“ al lui Ion Nădejde, unul dintre fondatorii Partidului
Social-Democrat al Muncitorilor din România (la 31 martie 1893).

Mai apoi a
colaborat cu „Munca“ dar și cu alte ziare socialiste. Frecventa cercurile
socialiștilor români din secolul al XIX-lea din care făceau partea Dobrogeanu-Gherea,
Panait Zosin, C. Mille și Gheorghe Diamandy. La înmormântarea sa au fost
arborate simboluri socialiste, precum un pompon roșu deasupra sicriului, iar cei care
l-au însoțit pe ultimul drum erau prietenii săi din cadrul mișcării socialiste
române. „Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune
pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub.

Eminescu „călca încet și rar; cu capul mereu lăsat în jos”

Pincio a
fost contemporan al lui Eminescu. Deși s-a spus despre el că a fost
eminescizant, opera lui Păun Pincio a fost profund originală. Cu toate acestea,
l-a întâlnit pe Eminescu, la Botoșani, pe când Pincio era elev al Liceului A.T.
Laurian, din oraș. I-a și făcut o descriere.

Poetul Mihai Emienscu FOTO Adevărul

„Era voinic şi vioi. Fără barbă,
fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul,
că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă
poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de
şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!,
era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă, întovărăşit de
iubita lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi
mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el. Uneori îl stăpânea o adâncă
melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să
rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în
singurătatea aleelor din grădina Vârnav“, scria Ion Păun Pincio.