Ocazia uriașă ca România să profite prima de garanțiile oferite Ucrainei. Expert: „Când blufezi cu un astfel de lider n-ai mult de câștigat”

Ucraina
cere garanții din partea SUA și a aliaților europeni, condiție
absolut necesară pentru a semna pacea sau măcar un armistițiu cu
Rusia. Politologul Aurelian Mohan, de la Columbia University,
explică, într-o analiză pentru „Adevărul”, ce garanții ar
putea să primească Kievul și de ce România trebuie să fie pro
activă și implicată direct în procesul de pace.

Nicușor Dan și Donald Trump. FOTO: Președinția României

Tratativele de pace pentru
încheierea războiului provocat de Rusia în Ucraina au intrat
într-o nouă etapă, după întâlnirile dintre Trump și Putin,
repectiv Trump, Zelenski și liderii europeni. Însă dincolo de
declarațiile oficiale, dincolo de zâmbete, strângeri de mână și
promisiuni, adevăratele negocieri se poartă în spatele ușilor
închise.

Toată
lumea a căzut însă de acord că Ucraina are nevoie de garanții
serioase, însă acestea se văd diferit din Washington și până în
marile capitale europene, fără a mai vorbi despre Moscova. Într-un
interviu pentru „Adevărul, politologul Aurelian Mohan, de la
Columbia University, explică de ce România este direct interesată
de mersul negocierilor și de garanțiile ce vor fi acordate la final
Ucrainei și care ar fi principalele scenarii pe termen scurt, mediu
și lung.

Adevărul: O lume întreagă e cu ochii pe negocierile pentru pace și
discuțiile privind garanțiile ce vor fi oferite Ucrainei, însă
până acum impredictibilul este cuvântul de ordine, poate cu
excepția faptului că Rusia nu renunță sub nicio formă la dreptul
de veto în această privință. Încotro ne îndreptăm?

Aurelian Mohan:
Chiar recent, ministrul de externe al Federației Ruse, Serghei
Lavrov, a afirmat că „a discuta cu seriozitate probleme de
securitate,” adaug eu – a da garanții de securitate – „fără
participarea Federației Ruse, este o utopie, un drum către
niciunde.” Din perspectiva unui analist cu experiență în relații
internaționale și negocieri, aș cataloga acest nou capitol din
recentele negocieri de pace drept un drum către niciunde, în
contextul în care Rusia își dorește drept de veto asupra
demensurilor de apărare a Ucrainei. Abordarea în cauză se află în
răspăr cu afirmațiile date de Administrația Trump după
întâlnirea dintre președintele SUA și liderul de la Kremlin. Mai
precis, ne-a fost indicat că, în principiu, Putin ar fi de acord cu
un model de tip NATO și arnticolul 5, pe când acum Serghei Lavrov
vine și punctează că ar fi vorba, de fapt, de un model apropiat de
cel al Consiliului de Securitate al ONU (din care fac parte, ca
membrii cu drept de veto, SUA, Franța, Regatul Unit, China și
Rusia) în care Rusia are acest drept de a cumva anula sau
interzice părților dintr-un viitor acord de pace să
vină în apărarea Ucrainei când aceasta este atacată. Ucraina cu
siguranță nu va accepta un acord în care opresorul său este
împuternicit să ia decizii privind apărarea teritoriul ucrainean.
Motiv pentru care încă ne aflăm într-un impas și direcția în
care se îndreaptă negocierile este foarte greu de prezis.

Aurelian Mohan. FOTO: Arhivă personală

Experții vorbesc
despre mai multe scenarii posibile. Pe care il considerați cel mai
plauzibil?

JP Morgan Chase
Center for Geopolitics a conturat în luna mai patru scenarii cu
privire la conflictul armat din Ucraina, estimând probabilitatea ca
fiecare dintre acestea să se îndeplinească. Eu opinez că nu se va
ajunge la un acord până la finalul anului 2025, în ciuda
presiunilor majore pe care Administrația Trump le generează la
nivel internațional și dorinței președintelui american de a
deveni un candidat cu șanse reale la obținerea Premiului Nobel
pentru Pace. Presiunea asupra clasei politice din Ucraina este
amplificată și de către opinia publică, deoarece ultimul sondaj
al celor de la Gallup arată clar faptul că avem 69%, dacă nu mă
înșel, dintre respondenți69%, dintre ucrainieni cetățenii din
Ucraina, care ar fi de acord cu un acord de pace încheiat cât mai
repede posibil. Acest lucru înseamnă o poziționare diametral opusă
față de ceea ce își doreau ucrainenii în 2022, când 73% dintre
ei erau de acord ca țara lor să lupte până la obținerea
victoriei în fața Rusiei. Drept urmare, cred că, pe termen lung,
se va concretiza un scenariu ce cuprinde următoarele elemente:

1) Kievul pierde
complet controlul regiunilor Dontesk, Luhansk, Kherson și
Zaporizhzhia, dar recuperează teritoriile aflate sub control rusesc
din Dnipropetrovsk, Kharkiv și Sumy;

2) Ucraina nu va
deveni membru NATO;

3) ajutorul
militar (sub forma de sprijin logistic, colaborare la nivelul
serviciilor de informații, transfer de tehnică militară și
antrenament militar) din partea Uniunii Europene și a SUA va fi unul
substanțial, dar nu va fi permisă prezența trupelor NATO în
Ucraina;

4) SUA și UE ar
urma să se ocupe de apărarea antiaeriană a Ucrainei (prin sisteme
tereste / aeriene poziționate în statele NATO din proximitatea
Ucrainei și prin nave militare ce operează în Marea Neagră) și
de activitatea de poliție aeriană;

5) iar o misiune
de menținere a păcii – posibil chiar cu un mandat extins din
partea Consiliului de Securitate al ONU – va monitoriza, în cadrul
unei zone demilitarizate, încetarea focului.

Cu toate acestea,
s-ar putea ca modelul sugerat de mine să nu conțină suficiente
garanții de securitate – la care se adaugă succesele limitate
obținute de misiunile ONU de menținere a păcii – și să nu fie
acceptat de către Kiev.

Departe de pace

Cât de aprope ne
aflăm de pace sau măcar de un armistițiu în Ucraina, după
ultimele discuții și negocieri?

Opinez că în
prezent ne aflăm departe de o pace veritabilă și sustenabilă în
Ucraina. Rusia nu va accepta prezența trupelor NATO în Ucraina sau
intrarea acesteia în Alianța Nord-Atlantică, cel puțin nu fără
a primi concesii extraordinare din partea „Coaliției de Voință”
și a SUA. Totodată, Rusia are ca scop limitarea, pe cât posibil, a
ajutorului militar și a fluxului de informații secrete dintre
Washington și Kiev. În contextul anterior amintit, îmi este greu
să cred că Volodimir Zelenski va accepta un acord întrucât el nu
ar include garanții sau asigurări de securitate. Va continua să
fie un impas dacă Rusia nu va fi convinsă să accepte o serie de
mecanisme care să protejeze Ucraina de viitoare ingerințe armate –
dar, momentan, nu există foarte multe variante care să corespundă
acestui criteriu.

Există și alte
elemente care ne-ar putea conduce la ideea că negocierile actuale nu
vor da rezultate, cel puțin nu pen termen scurt și mediu?

Dincolo de
doleanțele ireconciliante ale Rusiei și Ucrainei, ce reprezintă,
în mod evident, piedici majore în calea unei păci sustenabile și
de lungă durată, lipsesc o serie de condiții favorizante – menite
a ajuta la conturarea unui acord între actualii beligeranți.
Printre acestea se numără intermediarul/negociatorul obiectiv care
ia în considerare nu numai valorile și principiile tuturor
părților, dar generează încredere între acestea și se asigură
că toate cecerile sunt luate în calcul. Cu alte cuvinte, doresc să
trasez o paralelă cu ceea ce s-a întâmplat în perioada 1996-1998
când s-a negociat Acordul din Vinerea Mare (n.a. – acordul de pace
din Irlanda de Nord, din aprilie 1998). În respectivul caz,
consensul s-a obținut cu ajutorul unui negociator experimentat și
imparțial, așa cum a fost George Mitchell, pe baza celebrelor
Principii Mitchell. În negocierile de pace din prezent nu
identificăm o personalitate marcantă care să impună, cum a
făcut-o Mitchell, un set de reguli stricte pentru a evita
escaladarea tensiunilor și, implicit, blocarea negocierilor. Chiar
și așa, negocierile de atunci au durat 22 de luni.

Și cât ar putea să
dureze acum?

Având în vedere
statu quo-ul, există potențialul necesar, din punctul meu de
vedere, ca aceste negocieri să dureze la fel de mult sau chiar mai
mult ca cele din Belfast.

Europenii au fost
acuzați, mai mult sau mai puțin direct, că sabotează acest proces
de pace. Ce urmăresc, de fapt, liderii europeni?

Evident, acuzațiile
nu au nicio acoperire și sunt parte a propagandei diseminate de
către Moscova. Europenii vor cu ardoare ca războiul din Ucraina să
înceteze prin intermediul unui acord și o pace de lungă durată.
Un articol publicat pe 19 august în Politico indică, pe surse, o
nuanță foarte importantă în legătură cu așteptările
geopolitice ale Europei: liderii europeni nu au deloc încredere –
așa cum e normal, de altfel – în Putin și sunt extrem de
sceptici cu privire la intenția lui de a semna un acord de pace.
Prin urmare, europenii așteaptă să vadă unde vor conduce aceste
runde de negocieri, iar dacă ele vor eșua din cauza lui Vladimir
Putin, atunci Donald Trump va conștientiza probabil că o abordare
mai agresivă în raport cu Rusia ar ajuta enorm Ucraina. Sub nicio
formă nu îi putem suspecta pe liderii europeni de sabotarea
procesului de pace, dar – la nivel faptic – am văzut că Rusia
nu a făcut concesii majore și nici nu a depus efort pentru a genera
încredere în rândul partenerilor de negocieri.

Ce ne lipsește pentru a obține mai repede o pace justă

Și n-ar fi niciun
lider european sau diplomat de rang înalt capabil să se ridice la
nivelul lui Mitchell?

E posibil ca
președintele Finlandei, Alexander Stuub, să joace acest rol, dar
încă nu știm dacă este pregătit să se ridice la nivelul lui
Mitchell sau dacă va fi lăsat să joace un asemenea rol. Până
acum a făcut o treabă excelentă aducând Finlanda la masa
negocierilor prin intermediul unui model inedit de diplomație,
combinat cu farmec personal și jocuri de golf în compania
Președintelui SUA. Totodată, în ultimele săptămâni, demersurile
militare ale Rusiei nu s-au redus în amploare, motiv pentru care
speranețele mele sunt limitate în ceea ce privește un viitor acord
de pace. Liderul de la Kremlin își dorește să prelungească
negocierile în speranța în care circumstanțele și Administrația
Trump vor reuși să convingă partea ucraineană să facă și mai
multe compromisuri.

Cum l-ați vedea pe
Donald Trump în aceste negocieri și ce ar putea obține din partea
lui Putin?

Cred că am observat
ce au observat toți cei interesați de negocierile de pace
intermediate de către Casa Albă – Donald Trump chiar își
dorește să faciliteze un acord de pace, dar, din păcate, acest
demers s-ar putea dovedi a fi prea complicat chiar și pentru președintele SUA. De ce? În primul rând, deoarece nu consider că
un consens se poate obține fără un set de reguli prestabilite, la
care să adere toate părțile din cadrul unui proces de negociere.
Există și un adagiu latin în acest sens (contra principia negantem
non est disputandum) care spune că „nu poți discuta cu cineva
care neagă principiile [de bază].” În al doilea rând, Rusia
exploatează în beneficiu propriu orice vulnerabilitate, inclusiv
aversiunea ideologică a domnului Trump față de Uniunea Europeană
și unele dintre valorile pentru care aceasta militează. În al
treilea rând, s-ar putea ca abordarea nonconformistă a președintelui SUA – care sfidează regulile și standardele
diplomatice și de negociere – să fie pernicioasă intereselor SUA
în contextul acestor negocieri. Dacă SUA va trebui să își
reconfigureze constant poziționarea strategică din cauza
volatilității decizionale a președintelui sau a unui grup restrâns
din jurul său, atunci negocierile vor fi de lungă durată.

Experții au vorbit
de mai multe scenarii privind deznodământul războiului, iar aici
mă gândesc și la scenariile JPMorganChase, cu modelele Coreea de
Sud, Israel, Georgia și Belarus. Spre care scenariu de final ați
înclina?

Este greu de zis și
poate e mai bine să ne ferim de abordarea propusă de JPMorganChase.
Gândirea analogică s-a dovedit a fi problematică de multe ori în
trecut. Tind să cred că un scenariu în care nu va exista un acord
pe termen scurt și mediu, iar conflictul va continua, are cele mai
multe șanse să se materializeze. Pe termen lung, așa cum am
menționat mai sus, tind să cred că un scenariu de lucru, special
construit pentru contextul ucrainean actual, ar putea conduce la
pace, dar va rezulta în pierderi teritoriale masive și garanții de
securitate limitate.

Ce ar putea să facă România

Dar România? În ce
mod am fi vizați, ce am putea face în acestă situație?

În momentul actual,
România nu prea are opțiuni reale de a influența parcursul
negocierilor, dar este recomandat ca liderii politici (1) să
contureze o viziune clară despre tipul de resurse pe care îl putem
pune la dispoziție aliaților noștri în diferite stagii ale
discuțiilor de pace, (2) să promoveze respectiva viziune ori de
câte ori este posibil, și (3) să elaboreze o strategie privid
rolul țării noastre în reconstrucția Ucrainei sau în orice
activitate post-conflict. De exemplu, Președintele României a
declarat că România este dispusă să ofere “garanții solide de
securitate – esențiale în acest proces de pace.” Identific o
îmbunătățire – sau cel puțin dorința de îmbunătățire –
a modului de raportare față de vecinii din Europa de Est: dacă
scopul este să devenim relevanți pe plan regional, atunci România
este obligată să contribuie, pe cât posibil, la structurarea unor
garanții de securitate.

Și ce credeți că
ar însemna acest lucru pentru noi?

Domnul Nicușor Dan
nu ne-a zis cu precizie ce presupun aceste „garanții solide.” De
exemplu, eu sunt de acord ca România să trimită forțe de
menținere a păcii în Ucraina, dacă se va ajunge într-o astfel de
situație și state precum Franța, Regatul Unit și Germania fac
același lucru. Un demers de menținere a păcii ar ajuta enorm
România să se reafirme drept un aliat de nădejde și să acumuleze
soft power. Totodată, România ar putea – printre altele – oferi
ajutor logistic (acces la infrastructura civilă și militară) sau
poate derula misiuni speciale de patrulă aeriană dacă un viitor
acord de pace prevede activități de acest gen. În prezent, noua
deschidere a României către oferirea de „garanții solide …
alături de Statele Unite și de partenerii noștri europeni” este
diametral opusă față de poziționarea statului român care nu a
permis nici până în prezent declasificarea ajutorului militar
oferit Ucrainei de către România.

Scenariul georgian, cel mai plauzibil pentru Ucraina

Așadar, rămâneți
mai degrabă pe scenariul Georgia?

Dacă acceptăm să
folosim modelul conceptual propus de JPMorganChase, da, atunci aș
opina că scenariul georgian, cu mici variațiuni, ar fi cel mai
plauzibil. Din păcate, în prezent, nu cred că cele patru scenarii
ale Centrului pentru Geopolitică sunt capabile a surprinde toate
opțiunile care vor fi și pot fi expuse pe “masa negocierilor.”
Optez, în cele din urmă, pentru un scenariu de lucru adaptat la
contextul ucrainean actual care să fie acceptat mai ușor de către
ambele părți. Am încercat să îl prezint – în linii marii –
în paragrafele anterioare.

Vorbind despre cazul
în care, totuși, inclusiv SUA ar decide să ofere garanții
Ucrainei, ați vedea un model asemănător cu cel al Coreei de Sud,
Israelului sau Taiwanului?

Cu privire la
Taiwan, SUA are o politică de „ambiguitate strategică.” Asta nu
este o abordare dezirabilă pentru Ucraina. Îmi imaginez un scenariu
diferit de cele indicate în întrebare – un scenariu personalizat
în raport cu situația din Ucraina care diferă de „modelul
Israel” sau „modelul Coreea de Sud” prin faptul că a) nu vor
fi trupe americane staționate pe teritoriul Ucrainei, b) o parte
semnificativă a efortului defensiv va fi realizat de către SUA și
aliații europeni, printr-un efort comun iar acesta va fi limitat la
anumite tipuri de echipamente militare și tehnologii, c) transferul
tehnologic și ajutorul militar vor fi, la rândul lor, specific
delimitate, iar d) misiunea de menținere a păcii ar avea un mandat
extins, în contrast cu misiunile ONU din Orientul Mijlociu, precum
UNTSO, UNIFIL sau UNDOF.

Cu ce vine și ce primește România în urma garanțiilor pentru Ucraina

Cu ce ar putea să
contribuie în această privință România?

Sunt de acord că
România ar trebui să joace un rol important în conturarea unor
garanții de securitate pentru Ucraina. Anumite opțiuni pentru a
ajuta există și le-am indicat sumar într-un răspuns anterior. Din
nefericire, la nivel general, nu există voință politică, fapt
demonstrat prin decizia de a nu publica ajutorul militar pe care
România l-a acordat Ucrainei. Putem spune cu un oarecare grad de
siguranță că actuala coaliție de guvernare este temătoare în
legătură cu impactul electoral al măsurii respective. Îmi vine
greu să cred că vom contribui cu “garanții solide de securitate”
din moment ce clasa politică a conchis deja că orice ajutor oferit
Ucrainei dăunează forțelor pro-democrație și favorizează
actorii extremiști.

Revenind la
garanțiile pentru Ucraina și importanța lor, felul în care poate
profita și România de ele, The Times vine cu informația că
liderii militari europeni discută cu Washingtonul despre
posibilitatea desfășurării de avioane americane F-35 în România.
Ce ar însemna acest lucru pentru România?

Un scenariu precum
cel indicat de dumneavoastră ar fi benefic pentru România. Orice
suplimentare de către SUA a echipamentului de ultimă generație
staționat în România are potențialul de a descuraja și mai mult
un actor malițios. Cu toate acestea, repoziționarea unor
echipamente militare va reprezenta un real succes doar dacă va fi
însoțită de un angajament ferm că ele vor fi folosite când
anumite „linii roșii” sunt întrecute. În lipsa plauzibilității
indicate anterior, Vladimir Putin nu va putea fi convins să-și
respecte propriile promisiuni. Când blufezi cu un astfel de lider nu
ai foarte mult de câștigat.

Care e cel mai mare
risc în acest moment, la adresa Ucrainei?

Mă tem că Ucraina
poate pierde foarte mult dacă realizează compromisuri – la
momentul și în modul nepotrivit – sau cedează presiunilor la
care este supusă atât din exterior (de către administrația Trump
și de către atacurile Rusiei), dar și din interior, de propria
populație care dorește oprirea ostilităților. Mai precis,
Volodimir Zelenski trebuie să găsească rețeta potrivită prin
care să îndeplinească cât mai multe obiective strategice (precum,
obținerea unor garanții robuste de securitate, ajutor militar de
lungă durată, etc.) fără a renunța la elementele ce ar putea
favoriza dezvoltarea deplină a democrației ucrainene, precum
intrarea în Uniunea Europeană sau menținerea unei aramate moderne,
bine echipate. Pentru a vă răspunde direct la întrebare, cel mai
mare risc este semnarea cu celeritate a unui acord de pace fără ca
acesta să genereze un cadru regional de securitate capabil a proteja
Ucraina de viitoarele atacuri ale Rusiei.

Cât de mare e riscul unui război cu Rusia

Pentru că ați spus
că SUA și UE vor totuși să evite un conflict militar cu Rusia,
există voci în România și peste tot în lume care avertizează
asupra riscului de escaladare în Ucraina, ceea ce ar putea duce
chiar la un război între Rusia și NATO. Cât de mare ar fi acest
risc?

Un război între
Rusia și NATO e unul dintre scenariile cu o probabilitate foarte
redusă de a se materializa în realitate, în special când SUA și-a
demonstrat dorința de a continua să ofere Europei garanții de
securitate. Dacă e să analizăm serios, nu identific la momentul
actual câștiguri de ordin strategic pe care Rusia le-ar putea avea
dacă ar încerca o ofensivă împotriva unui stat membru NATO
(evaluarea în cauză se aplică și României). Desigur, Rusia nu se
va opri niciodată din a sponsoriza atacuri cibernetice și campanii
de dezinformare: acestea au avut loc și în România, iar ele
probabil se vor intensifica. Mai mult decât atât, în ultimii ani
am văzut un număr tot mai mare de sabotaje peste tot în Europa,
ele fiind corelate cu momentele în care statele membre NATO au
acordat Ucrainei ajutor militar sporit. Recomandarea mea – pentru
cei care citesc acest interviu – este să nu se lase înspăimântați
de posibilitatea unui război între NATO și Rusia, dar asta nu
înseamnă că Uniunea Europeană și NATO nu trebuie să se pregătească pentru orice scenariu.

Cine e Aurelian Mohan

Aurelian Dragoș
Mohan este un politolog specializat în tranziții democratice,
relații internaționale, politici de securitate și Organizația
Națiunilor Unite. În prezent, acesta lucrează la Universitatea
Columbia din New York ca manager al proiectului REMENA. Aurelian a
primit premiul Forbes 30 Under 30 pentru realizările sale în
diverse organizații, precum Departamentul Operațiunilor de Pace al
ONU, UN Joint SDG Fund, UN Economic Commission for Europe și PwC.