Lecțiile istoriei: cum a pierdut România Basarabia acum fix 85 de ani. Istoric: „Să fim pregătiți pentru orice eventualitate”

La 85
de ani de când România a fost obligată să cedeze Basarabia,
Bucovina de Nord și Ținutul Herței, profesorul Silviu Miloiu,
președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice,
explică pentru „Adevărul“ care este
istoria tumultuoasă a acestor teritorii și cum a ajuns România să
fie forțată de Stalin să renunțe la ele.

Stalin a deposedat România de Basarabia și Nordul Bucovinei. FOTO: Getty Images

„Adevărul“:
La 85 de ani de când România a fost obligată să cedeze Basarabia,
nordul Bucovinei și Ţinutul Herței, mulți români nu sunt deloc
familiarizați cu trecutul, iar necunoscând istoria,
nu pot înțelege nici prezentul. Așadar, v-aș întreba care ar fi
primele mențiuni ale istoriografiei despre Basarabia și ce dovezi
există că aceste teritorii ar fi aparținut cândva Moldovei și
mai apoi României, după Unirea Principatelor?

Silviu Miloiu:
Basarabia a fost în toată perioada medievală parte a Moldovei.
Prin urmare, nu a fost o zonă distinctă din punct de vedere
administrativ sau din punct de vedere politic, ci a fost integrată
în cadrul Moldovei medievale, a lui Ștefan cel Mare, a înaintașilor
și a urmașilor acestuia. Așa
apare în sursele documentare, în mod constant,
până la anul 1812.

Ce ar trebui să ne spună
acest nume, Basarabia?

Sigur că terminologia de
Basarabia se referă, de fapt, la partea de sud a Basarabiei de
astăzi, care se presupune că ar fi fost stăpânită de Basarab I
sau de unul dintre urmașii lui, dar acest lucru este, deocamdată,
insuficient lămurit. În orice caz, Basarabia nu era un teritoriu pe
care să-l poți percepe ca o formulă distinctă.
Prutul nu era o frontieră în cadrul Moldovei medievale, ci,
din contră, era unul dintre râurile peste
care treceau domenii. Foarte mulți dintre boierii Moldovei aveau
domenii care se întindeau pe cele două părți ale Prutului.

Exista totuși o
delimitare, o împărțire administrativă a Moldovei?

Nu
a fost niciun fel de deosebire între ceea ce se afla la vest de Prut
sau la est de Prut. Dimpotrivă, noi avem împărțirea aceea în
țara de sus, țara de jos, dar această împărțire ținea mai
degrabă de axialitatea nord-sud și nu de axialitatea vest-est în
cadrul Moldovei. În consecință,
Basarabia medievală era, cu târgurile ei, cu dezvoltarea sa,
perfect integrată în zonă, în
Principatul Moldovei.

Istoricul Silviu Miloiu. FOTO: Arhivă personală

Realități bucovinene

Cum stau lucrurile în ce
privește Bucovina de Nord?

Realitatea este similară:
practic, vorbim
de un singur principat, care, la rândul lui, nu purta termenul de
Bucovina. Dacă termenul de Basarabia este, de fapt, introdus ca
atare, ca o denumire ce
vrea să însemne un ținut separat politic, abia de Imperiul Rus
după 1812, la fel s-a întâmplat și cu Bucovina, care, practic,
devine un ținut separat după 7 mai 1775. Și termenul de Bucovina,
Țara Pădurilor, de asemenea, este, din acel moment, asociat cu o
entitate politică.

Care
era importanța Bucovinei
pentru principatul Moldovei?

Practic, Bucovina este
regiunea dezvoltată a Moldovei, situată în nord, la interferența
cu Polonia. Capitala Moldovei, Suceava, era integrată în această
parte de nord a Moldovei, multe dintre mănăstirile medievale ale
Moldovei, unele dintre cele mai importante, inclusiv ctitoriile lui
Ștefan cel Mare, Petru Rareș și alții, au fost predominant
realizate în Bucovina. Sigur, unele dintre ele au fost construite și
în ținutul Neamțului de exemplu, dar
Bucovina a fost poate cea importantă din această perspectivă.

Basarabia și Bucovina, între Rusia și Imperiul Habsburgic

Când au început să se
schimbe lucrurile pentru aceste teritorii și când au fost ele
desprinse de Moldova?

În timpul războaielor
ruso-austro-turce se schimbă realitatea, atât în Basarabia
– prin pacea de la 1812 –, cât
și mai înainte, în Bucovina, prin pacea de la 1775, după războiul
dintre 1768 și 1774 – abia atunci
Bucovina este desprinsă din ținutul Moldovei.
Pentru cazul Basarabiei există
câteva etape: de pildă,
la 1538, Cetatea Albă și Chilia, așadar, partea
de sud a Basarabiei, au fost pierdute în favoarea otomanilor
– ne referim la perioada lui Suleiman Kanuni sau Suleiman
Magnificul, așa cum este cunoscut adeseori în Occident.
Pe când Bucovina, în
integralitatea sa, a rămas parte a Moldovei până la 1775, când va
fi o altă realitate politică în cadrul Imperiului Habsburgic, până
la 1918, când s-a decis reunificarea Bucovinei cu ținutul din care
se desprinsese, Moldova. Și, evident,
Moldova făcea parte din România, iar așa s-a ajuns la unirea
Bucovinei cu România la 1918.

Dacă ar fi să ne oprim
încă puțin în anii dinaintea unirii Basarabiei și Bucovinei cu
România, ce s-a întâmplat cu aceste teritorii și cum s-au purtat
noii stăpâni, rușii, respectiv austriecii?

Trebuie spus că în
momentul în care Basarabia a fost anexată prin tratatul din 1812, i
s-a oferit autonomie, o autonomie care a fost însă suprimată
treptat după 1821, iar de la 1828 s-a introdus chiar administrație
rusească completă și evident s-a încurajat în acel context și
colonizarea cu populații diverse, fie că e vorba de ruși, de
ucraineni, de bulgari, de germani, de evrei, în special în zonele
de sud și de nord ale Basarabiei. La fel au început politicile de
rusificare, limba română fiind chiar interzisă în școli după
1867, iar Biserica Ortodoxă fiind supusă sinodului de la Sankt
Petersburg.

Schimb pe schimb?

A existat și un moment
intermediar, când România a primit o parte a Basarabiei, după Mica
Unire. Ce s-a întâmplat, de fapt?

Sudul Basarabiei a revenit
României între 1856 și 1878, exact după Tratatul de pace de la
Paris din 30 martie 1856. Acele
trei județe – Cahul, Bolgrad și Ismail – au fost retrocedate
Moldovei și în felul acesta, sudul
Basarabiei a făcut parte din acel creuzet
de constituire a statului român modern. Totul până la Tratatul de
la Berlin de la 1878, atunci când România a fost nevoită să
cedeze aceste județe Rusiei, deși am
fost aliații ei în timpul
războiului din 1877-1878 (n.r. – cunoscut pentru
noi drept Războiul de Independență). Sigur, am primit la
schimb Dobrogea, dar faptul că am fost obligați să cedăm acel
teritoriu a generat foarte mari tensiuni între București și Sankt
Petersburg.

Cum arăta Basarabia
secolului al XIX-lea? În
ce măsură era prezent spiritul românesc?

O
serie întreagă de personalități ale României, ale Basarabiei
secolului al XIX-lea au încercat să promoveze limba, cultura
română, să constituie societăți culturale, reviste, școli
confesionale. Iar o parte dintre tinerii moldoveni, ajutați fiind de
acești mecena, au reușit să studieze în
universitățile din străinătate, în special la Universitatea din
Tartu sau Dorbat (n.r. – în Estonia de azi), unde s-a constituit
și o organizație a acestora, numită
„Pământenia studenților basarabeni“. Din această organizație
practic se vor desprinde o serie de lideri care au contribuit la
unirea Basarabiei cu țara-mamă.

Dar Bucovina ocupată de
austrieci, cum arăta în acei ani?

Bucovina istorică s-a aflat
sub ocupația austriacă între 1775 și
1918, o ocupație care, la fel ca și cea rusească, a fost una de
tip imperial. Și trebuie spus că, în
general, comunitatea românească din
Bucovina s-a confruntat cu mari dificultăți în a se afirma în
secolul al XIX-lea, dar spre deosebire de Rusia,
în cazul Basarabiei, totuși,
Imperiul Habsburgic a permis o anumită dezvoltare a școlilor, o
anumită dezvoltare a culturii românești. Să nu uităm că,
până la urmă, la Cernăuți a studiat și
poetul nostru Mihai Eminescu, să nu uităm că au fost câțiva mari
profesori români care s-au afirmat în Bucovina.

27 martie 1918: întoarcerea acasă

Referindu-ne la unirea
Basarabiei și Bucovinei cu România, care era contextul
internațional de după Primul Război Mondial și ce a facilitat
apariția României Mari?

Sigur că unirea de la 27
martie 1918 a fost prefațată de Revoluția Rusă din februarie 1917
și, de asemenea, de lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie
același an. În acest context, foarte
multe asociații de tipul organizațiilor
de soldați, de învățători, de preoți au încercat să
realizeze, să coaguleze o mișcare națională română
care, într-un final, s-a reunit în cadrul Sfatului și
au concretizat votul din 27 martie 1918 de unire cu România.
Unirea a fost susținută de o majoritate a elitelor românești
contestată de Rusia sovietică, care nu a recunoscut acest act,
această decizie adoptată în contextul autodeterminării naționale,
dar Tratatul de la Paris din 1920 a recunoscut internațional această
unire.

Care au fost statele
importante care au semnat acest tratat?

Acest tratat a fost semnat
de puteri importante: Marea Britanie,
Franța, Italia și Japonia. A fost și ratificat de primele trei,
doar Japonia nu a ratificat ulterior acest tratat. Însă actul de
reîntregire a Basarabiei a fost unul esențial, mai cu seamă că în
perioada interbelică România a trebuit să facă eforturi foarte
mari – România unită, evident,
incluzând și elitele basarabene aici, a trebuit să desfășoare
activități importante, însemnate, pentru ca Basarabia să se poată
dezvolta din punct de vedere educațional, cultural, în condițiile
în care nivelul educației era foarte redus înainte de 1918.

În toți acei ani,
propaganda sovietică a susținut că România nu a făcut decât să
ocupe și să jefuiască Basarabia,
idei care mai sunt vehiculate
și azi de unii. Cum au stat însă în realitate lucrurile, ce a
făcut România pentru basarabeni?

Prin politicile pe care le-a
desfășurat, statul român a încercat să
dezvolte cunoașterea de carte. Apoi, avem
legile adoptate în 1921, reforma agrară. Așa s-a ajuns ca o parte
a proprietății să fie împărțită către micii proprietari, deci
Basarabia a devenit o regiune de mici proprietari. În Basabaria, și
în general în România, au apărut foarte multe instituții
culturale și periodice românești, ceea ce a generat o renaștere
culturală în perioada aceasta. Sigur, nu totul a fost pe deplin
realizat în perioada interbelică și timpul a fost scurt. Și cum
spuneați, a existat și multă propagandă, și
aș adăuga că au fost și numeroase mișcări subversive
îndreptate împotriva unirii Basarabiei cu România. Aici mă
gândesc la revolta țăranilor de la Tatarbunar din 1924 (n.r.
– în prezent,
parte a Ucrainei și a Regiunii Odessa),
dar au fost și altele mai mici de acest fel.

Au fost și greșeli ale
conducerii de la București
față de această regiune a țării?

Se poate spune că au fost
unele greșeli. România nu a fost pe deplin consistentă în
politicile sale din Basarabia, iar uneori a stârnit nemulțumiri
prin faptul că au fost trimise persoane de o calitate îndoielnică
să conducă din punct de vedere administrativ, educațional sau
cultural anumite instituții din Basarabia. La fel s-a întâmplat și
în alte regiuni care s-au unit în 1918 cu ţara-mamă.
Însă, un mare plus a rămas integrarea Basarabiei, dezvoltarea
educației și culturii, dar și faptul că,
pentru prima dată, românii au avut drept
de cetate în cadrul Basarabiei (n.e. – drept de
a clădi, a fortifica un oraș, un târg).

Pofta revizionistă a dictatorului Stalin

Cum s-a ajuns
la momentul ultimatumului dat de URSS, din 28 iunie 1940? În
ce măsură ar fi putut fi evitat acest supliciu în contextul
internațional al acelor ani?

Ceea ce s-a întâmplat în
anii 1939-1940 ține, bineînțeles, de politicile revizioniste ale
marilor puteri, îndeosebi ale Germaniei naziste și
ale Uniunii Sovietice condusă de
Stalin. Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23
august 1939, i-a oferit lui Stalin prilejul
perfect pentru a pregăti anexarea teritoriilor românești la care
aspira – în special Basarabia și
Bucovina. Să nu uităm că în anexa secretă a acestui pact este
specificat faptul că Uniunea Sovietică își exprimă interesul
față de teritoriile românești din Răsărit.
În timp ce sovieticii își exprimau acest interes, Germania își
dădea cumva consimțământul ca acest
lucru să se întâmple.

România făcea parte,
totuși, dintr-un sistem puternic de alianțe și era protejată,
teoretic, de Franța și de Anglia, două dintre marile puteri ale
vremii. De ce nu a putut
nimeni să împiedice acest rapt teritorial?

Stalin a așteptat ca
puterile occidentale care erau principalele garante ale României să
piardă războiul. Iar Franța avea să fie
înfrântă în 1940, așa că nu mai putea să ajute România. Așa
s-a ajuns ulterior la ultimatumurile pe
care URSS le-a dat României în data de 26
iunie 1940 și 27 iunie 1940. Sigur am văzut în arhivele militare
că deja Armata Română înțelesese că un asemenea eveniment este
foarte posibil și atunci factorii politici fuseseră informați
despre posibilitatea unei mișcări îndreptate de Uniunea Sovietică
împotriva României. Însă lucrurile au evoluat foarte rapid și
întreg acest proces de anexare a Basarabiei și a Bucovinei de Nord
a fost unul extrem de dureros.

Totuși,
Stalin nu a respectat nici măcar înțelegerea cu Hitler și nu s-a
limitat la Basarabia, ci a anexat și Bucovina de Nord și Herța,
care au revenit ulterior Ucrainei. Care a fost explicația dată de
sovietici în acest caz și cum a fost primită de Adolf Hitler?

Până la urmă,
Stalin, care își dorea întreaga Bucovină, a trebuit să țină
cont de obiecțiile lui Hitler și,
practic, într-un târg ca la piață au
împărțit Bucovina în două, Bucovina de Nord care a revenit
Uniunii Sovietice și Bucovina de Sud care
a rămas României, iar victima colaterală a fost și Ținutul Herța
care a fost anexat dincolo de linia de frontieră pe care o
conveniseră marile puteri în detrimentul legislației
internaționale în vigoare atunci. Și
nici măcar Adolf Hitler nu a fost deloc încântat de lucrul acesta.
El a reamintit faptul că Bucovina a fost teritoriu german, austriac
– să nu uităm că el era la
origine austriac – și,
prin urmare, nu înțelegea de ce Stalin ar
avea pretenții cu privire la Bucovina. Stalin a obiectat că are
pretenții cu privire la Bucovina pentru că România a exploatat
resursele Basarabiei în perioada interbelică,
pe care evident că o considera rusească, și
atunci considera ca un fel de compensație
anexarea Bucovinei de Nord și a Herței. Până la urmă, Hitler,
care era totuși interesat să se concentreze pe operațiunile
militare împotriva Franței fără a intra în același timp în
conflict cu URSS, a cedat în cele din urmă
și a acceptat ca zona de nord a Bucovinei să fie cedată lui
Stalin. A fost, în mod evident, un nou act
samavolnic, pentru că, efectiv, nici din punct de vedere istoric,
nici etnic nu se justificau pretențiile Uniunii Sovietice. De
altfel, din punct de vedere al dreptului internațional nu s-au
justificat deloc niciuna dintre pretențiile sovietice, nici în ceea
ce privește țările baltice, nici Polonia, nici Finlanda și nici
România, pentru că vorbim de parte a unui întreg proces
revizionist al URSS care s-a desfășurat
atunci.

FOTO: Getty Images

Sub Imperiul Răului

Ce a urmat după acel ultimatum?

A fost
o perioadă cumplită – în primul rând,
faptul că Uniunea Sovietică a cerut ca în
termen de 24 până la 48 de ore, România să se retragă din
Basarabia. Era practic aproape imposibil ca
în doar două zile să retragi de pe teritoriul Basarabiei armata,
administrația. De asemenea, și pentru populația care voia să se
mute în România a fost practic imposibil, având în vedere
posibilitățile de transport existente.
Retragerea a fost una extrem de complicată, cu mari traume și
mari drame la nivel social și la nivel psihologic. Trupele sovietice
au intrat foarte rapid pe teritoriul Basarabiei, însoțite de NKVD,
instaurându-se astfel regimul sovietic.

Cum au acționat
soveticii în momentul în
care au pus piciorul în Basarabia?

Încă
de la sfârșitul lunii iunie, începutul lunii iulie, au demarat o
campanie violentă de sovietizare a Basarabiei și
au început rapid colectivizarea. Așa am avut,
de pildă, naționalizarea, lichidarea
proprietăților private. Toate au fost elemente extrem de dificile,
mai cu seamă că majoritatea populației abia începuse să se
bucure nu cu mult timp înainte de dreptul de proprietate pe care l-a
obținut ca urmare a legii din 1921. S-a aplicat, de asemenea,
teroarea de clasă și cea etnică. De aici au rezultat deportări,
arestări și execuții, iar toate acestea au culminat cu momentul
12-13 iunie 1941, când foarte multe familii au fost deportate în
Siberia sau Kazahstan. A fost vorba în primul rând de intelectuali,
foști funcționari ai administrației române, preoți, cei
așa-numiți chiaburi, de fapt țărani care aveau ceva pământ.

Există și cifre ale
acestui dezastru.

Undeva până la 30.000 de
oameni au fost deportați în acest prim an de ocupație, până când
Armata Română a revenit și a reintegrat Basarabia și Bucovina de
Nord în teritoriul statului român pentru câțiva ani. Deci a fost
un an traumatic pentru Basarabia, a fost un an în care practic toate
elementele identitare basarabene, toate instituțiile, toate stările
de fapt din Basarabia au fost modificate crunt și cu o viteză pe
care nici măcar Uniunea Sovietică în celelalte teritorii în care
se instaurase comunismul nu le-a experimentat, pentru că acolo cel
puțin s-a făcut pe un termen mai lung.

Aminteați de violența
cu care s-au comportat sovieticii cu românii, iar în istorie au
rămas câteva momente absolut îngrozitoare, de o bestialitate
ieșită din comun, când sovieticii, fie ei ruși sau ucraineni, fie
militari sau civili, au măcelărit mii de oameni doar pentru că
aceștia se declarau români…

Este vorba de situații în
care atât, sigur, Armata Sovietică, Armata Roșie, dar și o parte
din populația civilă sovietică, și trebuie să o spunem, s-au
dedat la acte de violență. E vorba de acte care, fără îndoială,
au rămas în memoria colectivă. Și mă refer aici la o serie de
masacre – de
pildă, cel de la Fântâna Albă, unde
aproximativ 200 de români au fost uciși de către trupele
sovietice. Asta se întâmpla la data de 1 aprilie 1941. Deci au fost
aceste masacre care, în mod clar, au fost alimentate de NKVD, au
fost desfășurate cu sprijinul statului sovietic, iar aici este
vorba de situații absolut teribile, pentru că au fost uciși nu
numai adulți, nu numai bărbați, ci și bătrâni, femei, copii și
chiar sugari. Mulți au fost îngropați în cele cinci gropi comune,
unii erau muribunzi. Autoritățile au încurajat acest comportament
tocmai pentru a semăna teroarea în rândul populației române,
pentru a-i face să se subordoneze statului sovietic, știind faptul
că atunci când oamenii sunt terorizați, capacitatea lor de
rezistență scade și devin mult mai predispuși să colaboreze.
Așadar, chiar și cei care ar mai fi putut
să aibă ceva dubii, să mai creadă încă în vreun fel de ideal
comunist s-au convins în acele luni că Uniunea Sovietică nu este
decât un alt imperiu al răului, la fel ca și Germania nazistă.

Păcatele istoriei

Un an mai târziu, Armata
Română, alături de armatele germană, italiană, ungară,
finlandeză și nu numai, a atacat Uniunea Sovietică, iar Basarabia
a fost recuperată, pentru scurt timp. Ce s-a întâmplat în
momentul în care Armata Română a restabilit controlul asupra
Basarabiei și a Bucovinei de Nord?

Apoi, nu după mult timp,
odată cu Operațiunea Barbarossa, care a fost lansată de Germania
împotriva Uniunii Sovietice, România a reușit să recupereze
aceste teritorii. Și e de remarcat aici și cum foștii aliați,
Germania și URSS, care împărțiseră
trupul Europei, au ajuns apoi să se
răfuiască unii cu ceilalți. Aceasta a creat un anumit cadru,
pentru că România, sigur, avea în vedere recuperarea teritoriilor
pierdute, așa că a intrat în război
împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941. Iar România a intrat
în război tocmai cu acest obiectiv în minte. Basarabia a fost
reintegrată, la fel și Bucovina de Nord, începând cu iulie 1941
în componența statului român.

Cum au decurs din acel
moment lucrurile?

Armata Română a instaurat
ulterior o administrație militară în Basarabia eliberată și a
încercat să refacă din punct de vedere social, economic, politic
realitățile de dinainte de 1940. Deci, practic, între iulie 1941
și august 1944, Basarabia a făcut din nou parte din statul român
la fel ca și Bucovina de Nord. Din păcate, România nu mai era
condusă de un regim democratic, nici măcar de regimul autoritar al
lui Carol al II-lea, ci era condusă de mareșalul Antonescu,
un militar. Și din dorința regimului
Antonescu de a se răzbuna pe tot ceea ce se petrecuse anterior
în Basarabia, s-a ajuns la represalii brutale împotriva
comunităților evreiești din Basarabia și Bucovina de Nord. Au
avut loc execuții, pogromuri locale, iar foarte mulți dintre evrei
au fost deportați în Transnistria unde mulţi au murit de foame, de
frig, de boli. Aceasta este pata neagră de
pe obrazul guvernului român în această perioadă. Nici măcar nu
se știe cu exactitate numărul de evrei care au fost uciși sau
deportați în perioada 1941, dar foarte probabil au fost undeva
între 45.000 și 60.000. Așa că, dacă pentru o parte a
populației, pentru majoritatea românească revenirea administrației
românești a însemnat că au scăpat de persecuții și de coșmarul
sovietic, totuși nu am putut avea această
reîntoarcere într-un mod armonios, așa cum ar fi trebuit să se
întâmple. Și nu am putut avea o reintegrare armonioasă și o
continuare a politicilor românești de oferire a drepturilor
întregii populații, inclusiv minorităților. Pentru că în
perioada interbelică, România a tratat bine minoritățile din
Basarabia.

Cum a justificat
Antonescu această politică dură împotriva evreilor?

Sigur că politicile
regimului Antonescu din Basarabia au avut în vedere și o propagandă
îndreptată împotriva comunismului,
acceptată în mare măsură de populație, având în vedere
experiențele prin care trecuse. Antonescu a vrut să se răzbune și
a încercat să-i aresteze pe toți cei care colaboraseră cu
ocupantul sovietic. Evident că acest lucru nu îl poate scuza, dar
toate aceste elemente conturează până la urmă o realitate
complexă, realitatea din anii 1941-1944 cu consecințe dincolo de
Nistru, în zona Transnistriei, unde
întâlnim un episod de tristă amintire, dar pe care trebuie să
ni-l amintim și pe care noi ca români trebuie să-l conștientizăm.
Și nu doar atât, ci trebuie să facem în așa fel încât asemenea
lucruri să nu mai fie posibile niciodată.

Coșmar cu repetiție

Nu a durat foarte mult,
iar victoriile inițiale ale trupelor germane și române din Răsărit
s-au transformat într-o înfrângere catastrofală, ceea ce a făcut
ca sovieticii să pună din nou stăpânire pe Basarabia și Bucovina
și nu numai atât. Ce s-a întâmplat din momentul în care
sovieticii au revenit acolo?

Practic, Basarabia și
nordul Bucovinei au devenit obiective strategice pentru sovietici
încă din august 1944. Operațiunea Iași-Chişinău, de pildă,
care a fost una dintre importantele ofensive ale Armatei Roșii,
a fost desfășurată sub comanda mareșalui Rodion Malinovski, care
conducea al doilea front ucrainean, și a
generalului Fiodor Tolbuhin, care conducea al treilea front
ucrainean. Ei au reușit să înainteze în
Basarabia și în Bucovina de Nord și să le reocupe, iar
consecințele au fost din nou dramatice. Populația
locală a suferit din nou, iar sovieticii au trecut iarăși la
epurări, execuții și deportări. Toți cei care au fost bănuiți
că ar fi colaborat cu Antonescu sau că s-ar fi opus Uniunii
Sovietice au fost arestați sau uciși. NKVD-ul a reluat foarte rapid
arestările și deportările, țintele principale fiind fostele
autorități românești, prefecți, jandarmi, preoți, țăranii
înstăriți, intelectualii, cei care erau considerați potențiali
dușmani ai poporului. Evident că acesta era un termen în care se
putea încadra practic oricine nu era pe placul regimului. Așa a
urmat o nouă etapă de sovietizare forțată, inclusiv
colectivizarea agriculturii, cenzura, închiderea tuturor
instituțiilor românești.

Așadar,
avem un episod similar cu cel din 1940?

Dacă
în perioada 1940-1941, oamenii mai puteau
spera cel puțin la un potențial ajutor din partea României, de
data aceasta situația era mult mai gravă, pentru că,
de această dată, România era la rândul
ei sub ocupație sovietică, iar trupele sovietice s-au retras din
România abia în 1958, când țara era pe deplin sovietizată. În
Basarabia au avut loc o serie întreagă de politici, de pildă,
interzicerea alfabetului latin și a presei în limba română, s-a
trecut din nou la alfabetul chirilic, au avut loc deportări în mai
multe valuri între 1945 și 1951. Așadar vedem că ceea ce se
întâmplase pe un termen mai scurt, între 1940-1941, s-a amplificat
pe termen mai lung, obiectivul fiind totala subjugare a Basarabiei, a
Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, cum era ea denumită,
și epurarea sistematică a elitelor locale. De altfel, Basarabia va
fi, evident, cumva remodelată din punct de vedere teritorial. O
parte a Basarabiei a fost integrată în Ucraina, la fel s-a
întâmplat și cu Bucovina de Nord. Iar cei care
s-au opus, referindu-ne aici la românii care erau crescuți
în spiritul național, mulți dintre ei au fost arestați,
interogați, trimiși în lagăre de muncă sau colonii speciale în
Siberia, Kazahstan, în Urali. De exemplu,
cea mai amplă deportare dintre multele care au fost după 1945 a
fost cea din 6 iulie 1949. Aproximativ 35.000 de persoane, în
special țărani înstăriți, au fost deportați în mod brutal.
Foarte multe biserici, mănăstiri au fost închise sau transformate
în depozite, grajduri, uneori în muzee ale ateismului, clerul fiind
adeseori arestat, deportat, executat. Iar sovieticii au continuat
colonizările cu etnici ruși și ucraineni, pentru a schimba practic
compoziția etnică și a slăbi identitatea românească din această
regiune.

Redobândirea demnității naționale

Anii au trecut, iar în
1991, destrămarea Uniunii
Sovietice a permis proclamarea independenței Republicii Moldova.
Care a fost contextul?

Politicile
lui Gorbaciov au dat șansa unor state ocupate de URSS să simtă
gustul libertății. Perestroika a adus reforme și o anumită
transparență fără precedent în URSS, dar și reducerea cenzurii.
Toate acestea au făcut posibil ca națiunile să se exprime, iar în
țările baltice sau în Basarabia să se
discute cu adevărat ce a însemnat URSS,
ce a însemnat anexarea, ocuparea unor teritorii ca politici de stat,
ce a însemnat pactul Ribbentrop-Molotov. Iar în Europa Centrală și
de Est, Lagărul Roșu se prăbușise, începând cu Zidul
Berlinului. În aceste condiții,
intelectualii de la Chișinău și localități din Moldova sovietică
au început să conteste ideologia comunistă
și să ceară recunoașterea identității românești a populației
majoritare.

Zecii de mii de moldoveni au ieșit în stradă la proclamarea independenței. FOTO: AFP

Și ce a mai urmat?

S-a format Frontul Popular
din Moldova ca mișcare civică și politică care a devenit
principala forță a renașterii naționale. Au început să se
desfășoare mitinguri masive pentru recunoașterea limbii române ca
limba oficială, revenirea la alfabetul latin și reevaluarea
trecutului istoric care se falsificase. Așa s-a ajuns ca la 31
august 1989, Sovietul Suprem al Republicii Socialiste Sovietice
Moldovenești să adopte legile privind proclamarea limbii
moldovenești sau române drept limbă de
stat, trecerea la alfabetul latin și recunoașterea limbii ruse ca
limbă de comunicare interetnică. Din acel moment putem vorbi
practic despre o redobândire a demnității naționale. Sigur că în
perioada 1990-1991 s-au organizat și alegeri libere – de altfel,
primele alegeri libere din istoria acestei republici sovietice
formate sub egida Kremlinului, și au fost câștigate de Frontul
Popular. S-a format în acel moment și primul guvern reformator care
era condus de Mircea Druc, ulterior Mircea Snegur a devenit
președinte, iar la 23 iunie 1990 a fost votată, după modelul
baltic, o declarație de suveranitate prin care se afirma prioritatea
legilor moldovenești față de cele sovietice.

Ce însemnătate a avut
declarația de independență de la Chișinău?

Un an mai târziu, pe 27
august 1991, deci la doi ani după legea limbii, a fost elaborată
declarația de independență față de URSS în care s-a proclamat
și noul stat, Republica Moldova. În
aceeași declarație a fost condamnat
Pactul Ribbentrop-Molotov, considerat drept
bază a ocupației sovietice din 1940, și
practic din această dată vorbim despre statul Republica Moldova așa
cum îl avem și astăzi. Însă putem vedea chiar din această
declarație, prin referirea la Pactul Ribbentrop-Molotov, că practic
Republica Moldova recunoaște identitatea comună cu România, o
identitate care rămâne o problemă deschisă. Și cumva rămâne o
posibilitate deschisă pentru ca cele două state să se reunifice
într-un anumit cadru favorabil care ar putea să apară.

Care ar fi lecțiile
istoriei, după atâta timp?

În primul rând, cred că
ar trebui să înțelegem că pierderea Basarabiei în 1940 a fost
parte a unui context internațional larg în care domina
revizionismul. Pentru România, problema revizionismului rămâne una
esențială. România trebuie să se opună revizionismului în
continuare, așa cum a făcut-o și în perioada interbelică,
trebuie să se opună politicilor imperiale care vizează
destabilizarea țărilor mici și mijlocii, așa cum încearcă în
acest moment Rusia lui Putin. România are
un interes să păstreze echilibrul european și ordinea europeană
atât cât există ea în momentul de față, să se cantoneze sau să
se modeleze în funcție de politicile internaționale bazate pe
dreptul internațional. Și să se înțeleagă și faptul că are
nevoie de aliați puternici care să o sprijine. Fiindcă ne amintim
că, în 1940, Franța, principalul nostru aliat, tocmai ce pierdea
războiul împotriva Germaniei, iar Marea Britanie era atacată și
bombardată de germani, deci nu am avut cei mai puternici aliați.
Prin urmare, politicile de colaborare cu statele prietene, în
special din cadrul Uniunii Europene și NATO, trebuie să continue.
România trebuie să promoveze o întărire a componentei de
securitate a Uniunii Europene și euroatlanatice, astfel încât să
fie pregătită pentru orice eventualitate în cazul în care
scenariul anului 1940 sau unul apropiat de acesta s-ar putea repeta.
Și aș mai spune că este nevoie de politici solide în raport cu
Republica Moldova, în așa fel încât ambele state să se
regăsească în cadrul Uniunii Europene. Aceasta ar trebui să fie o
politică esențială a statului român ca un pas către, poate, dacă
se va dori cândva, o reunificare a celor două țări. Dar o
reunificare în sens democratic, în sensul autodeterminării
naționale și nu în alt sens, așa cum o fac puterile revizioniste
precum Rusia lui Putin. Trebuie să înțelegem că nu avem alte
soluții decât să ne întărim în interior, trebuie să întărim
mecanismele și sistemele democratice, trebuie să devenim
performanți în ceea ce privește educația și cultura pentru a
avea capacitatea ca ulterior să sprijinim și această politică de
reintegrare culturală, socială, intelectuală, morală a fraților
de peste Prut, în cadrul unei idei românești, democratice,
pașnice. Și să-i considerăm pe frații noștri basarabeni ca
fiind partenerii noștri, ca fiind cei alături de care putem să
construim ca două entități românești în acest moment un parcurs
european și euroatlantic.

Cine este Silviu Miloiu

Silviu Miloiu este președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice si prof. univ. dr. la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. A elaborat o serie de monografii dedicate istoriei Europei Nordice și Baltice și unora dintre țările din regiune: Finlanda, Lituania. A elaborat, de asemenea, monografii și volume de documente care explorează istoria relațiilor României cu statele baltice și nordice. Este laureat al Premiului „George Iacobescu”pentru contribuții remarcabile aduse în domeniul istoriei relațiilor României cu Marea Britanie și integrării europene decernat de Ministerul britanic pentru Europa și de School of Slavonic & East European Studies. Este specializat, de asemenea, în istoria politicii externe româneşti în sec. al XX-lea.

Silviu Miloiu. FOTO: Arhivă personală

Din 2010 conduce în România o conferință anuală de Studii Baltice și Nordice, cel mai mare eveniment de acest gen din Europa de Sud-Est. A primit decorații și premii în Finlanda, Letonia, Lituania și Marea Britanie pentru excelență în studiile baltice și nordice, precum și în studii britanice. Cercetările sale au condus la peste 30 de cărți ca autor, editor sau coautor, precum și la 100 de articole și capitole științifice publicate la nivel internațional. A fost directorul mai multor proiecte de cercetare și organizatorul principal a peste 20 de conferințe internaționale.