Gică Petrescu, vocea petrecerilor românești. „Un soldat sovietic mi-a turnat pe cap o sticlă întreagă de apă de colonie «Krasnaia Moscova»“

Gică Petrescu a cântat cu aceeași
pasiune și la terasele Micului Paris, și la Cazinoul din Sinaia, și în spelunci,
dar și în apartamente, unde s-a băut paharul până la fund și treji sau beți cu
toții au cântat „Uite-așa aș vrea să mor“.

Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, la numărul
190 de pe Calea Victoriei. Zilele copilăriei sale alunecau pe clapele pianului
pe care mama sa îl făcea să cânte, iar nopțile lungi de iarnă, bântuite de
viscole și vedenii, țeseau povești cu zâne care cântau din liră, așa cum văzuse
pe coperțile cărților din biblioteca familiei. De la tatăl său, povestea el, a
moștenit „oroarea de tot ceea este difuz“, iar de la mamă „limba lui Montaigne
și Descartes“.

Când a mai crescut, copilul a luat atât lecții de pian, cât și
de vioară de la un neamț, profesorul Glattauer. „Asta nu e muzică“, îl certa el.
„E bâlbâială“. Nu mai știe cum a încăput pe mâna sa o chitară, de care nu s-a
mai despărțit până la sfârșitul vieții.

Nemuritorul Gică Petrescu

La vârsta de 16 ani, când încă credea că moartea nu e
decât o născocire, și-a pierdut mama. „S-a stins discret, fără un vaiet, fără
un suspin, așa cum trăise, într-o zi mohorâtă, cu vântul suflând dinspre
Dunăre, la ceasul când stelele pălesc și ziua se îngână cu noaptea, iar
obloanele se ridică cu vuiet de pe dughenele negustorilor“. Tatăl său a primit
în plin lovitura sorții: pentru a putea crește singur copilul, a fost nevoit să
vândă lucruri de prin casă, covoare țesute de mână, fotolii căptușite cu mătase
franțuzească, scrinul încrustat cu sidef, un ceas cu pendul.

Costumul alb, costumul bleumarin

Copilul se maturizase și el peste noapte. Odată cu el, se
dezvolta orașul: tropotul cailor a fost înlocuit de duduit de motoare, clopot
de tramvaie și sirenele fabricilor. „Ca să nu le mai aud nu-mi astupam
urechile, ci prindeam să cânt, fiindcă tocmai îmi descoperisem o coardă nouă“,
mărturisea Gică. Cânta și la școală, fiind solistul vocal al formației, care
participa la diverse festivități.

Cu toată dorința mamei de a urma facultatea de științe
juridice, pentru a ajunge avocat sau magistrat, lipsa banilor l-a silit să se
angajeze în ansamblul de jazz al compozitorului și dirijorului Iulian Ghindă.
„Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică“, i-a
spus tatăl, aflăm din volumul „Viața și cântecele lui Gică Petrescu“, editată
de George Sbârcea.

Așa a început marea aventură în lumea muzicii. „Cântam la
ceaiuri dansante, la baluri sau chiar în săli de concert. Primul adevărat
contract de diseur la un mare restaurant l-am obținut de la patronul grădinii
de vară-restaurant Princiar, de pe Şoseaua Kiseleff. Cântam după-amiaza de la
cinci până la nouă, acompaniat de orchestra condusă de tânărul compozitor Aurel
Giroveanu. (…). Cânta acolo vestitul naist Fănică Luca, care mă auzise nu
prea știu unde și mă luase, ca încercare pentru o stagiune de vară la un
restaurant din Pucioasa, proprietatea fraților Benu, o cârciumioară pe cât de
pricăjită ca aspect, tot pe atât de frecventată de publicul ce venea la
tratament balnear“.

La Princiar a învățat să-și stăpânească tracul, iar în
vara anului 1933 a fost angajat solist vocal la restaurantul Lafayette de pe
Calea Victoriei, situat pe locul unde mai târziu s-a ridicat magazinul
Victoria. Complexul avea o terasă de lux, unde poposea lumea bună a
Bucureștilor „care putea suporta fără să crâcnească prețul cafelei și al
înghețatei“. Patron era domnul Schwartz, care aducea marfă din capitatele
occidentale și care s-a dovedit a fi generos cu tânărul Gică Petrescu: „Urcă,
băiețică, la etajul unde se află croitoria și comandă-ți două costume: unul
bleumarin, altul alb. În cel alb vei cânta după-amiaza între cinci și șapte, cu
cel bleumarin ai să apari seara, în restaurant“, i-a cerut el.

George Petrini, cap de afiș la Casino

Imaginea 1/6:
Gica Petrescu afis jpeg

După augustul fierbinte, care se scurgea ca o miere, a
venit iarna cu crivăț, când tânărul a fost recrutat la Regimentul 1 Vânători de
gardă. Avea 21 de ani. Comandantul batalionului, colonelul Ionescu-Munte, fiind
un mare meloman, auzindu-l la o serbare la care a luat parte și principesa
Elisabeta, a dat ordin să fie descazarmat pentru a putea cânta seara prin
restaurante, dar și la Casa Studenților de pe Calea Plevnei.

Numele său era din ce în ce mai cunoscut și așa a ajuns
să cânte la Casino Sinaia, unul dintre cele mai selecte localuri din țară,
sponsorizat de Capșa. Aici a cântat sub numele de „George Petrini“, ca „să sune
a străin“. În public s-au aflat personalități una și una: Regele Mihai sau
industriașul Nicolae Malaxa. „Mi-a plăcut Majestatea Sa Regele Mihai, îi plăcea
muzica. Când cântam la cazino, venea să joace ruleta şi marele bogat Malaxa.
După ce juca la ruletă, venea la restaurant unde eu cântam de câteva ori pe
săptămână“, povestea Gică Petrescu.

Toți banii pe „Marița“

O altă seară a cântat doar pentru un jucător de ruletă
care câștigase o avere. Întâmplarea a fost povestită în cartea amintirilor
editată de George Sbârcea: „Unui jucător la ruletă i-a surâs pe neașteptate
norocul: a câștigat o sumă pe vremea aceea de-a dreptul fabuloasă, «spărgând
banca», după expresia jucătorilor. După ce-a măturat cu mâna toate fisele, masa
a fost acoperită, după cum se obișnuia în astfel de ocazii, cu un lințoliu
negru. Norocosul jucător și-a schimbat fisele la casieria Cazinoului în numerar,
bani pe care i-a înghesuit în buzunarele pantalonilor. Cu buzunarele în acest
fel căptușite s-a instalat la una din mesele restaurantului, hotărât să se
distreze. Lui i-am cântat toată noaptea, nu romanțe sau tangouri, ci, de peste
cincizeci de ori, celebra La Cucaracha“.

A doua zi, Gică Petrescu s-a urcat în
accelerat și, ajuns în București, s-a dus direct la firma ARO și a cumpărat un
mic Ford, „una din acele mașinuțe caraghioase, cu care ne familiarizaseră Stan
și Bran“. S-a urcat la volan și, deși nu avea carnet, a zburat spre Sinaia. Cu
mașina poreclită „Marița“ a putut să străbată Micul Paris, acolo unde era
chemat să cânte.

În paralel, a descoperit și emisiunile radiofonice,
„într-un deceniu când aproape toată lumea avea în casă un aparat de radio,
unele cu galenă și căști. Peste puțin timp aveau să apară și tranzistoarele“. Și
așa își împărțea timpul între colaborarea la radio cu spectacolele de pe Terasa
Lafayette. A colaborat cu nume mari ale muzicii românești interbelice: cu
bucovineanul James Cok pe terasa Cercului Militar, până când acesta a plecat în
Elveția și nu s-a mai întors, la restaurantul Drăguș cu formația instrumentală
condusă de pianistul Teodor Cosma. Lista continuă cu Malagamba, cel care a
lansat malagambismul, o prefață a costumelor fanteziste de mai târziu, cu Jean
Moscopol, „părintele discurilor de la noi“: un grec la obârșie, originar din
Constanța, care vorbea fluent mai multe limbi.

În timp ce cânta la restaurantul „Parcul Aro“ a primit
propunerea de a apărea într-o comedie muzicală, în compania actorului H.
Nicolaide, iar acesta a fost punctul de plecare pentru comediile muzicale. A
debutat ca actor cântăreț la Teatrul Comic. În spectacolul „Luna știe, dar nu
spune“ a început colaborarea sa cu N. Kirculescu, care i-a compus o salbă de
melodii: „Să nu-ţi spui dorul nimănui“, „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești?“,
„Când se sting luminile în București“. „Doamne, de câte ori mi-am îndreptat
pașii către casă chiar la această oră a stingerii luminilor, când casele se
deșteaptă în lumina trandafirie care alungă întunericul, iar pe bulevardele
bucureștene prind să foșnească uneltele măturătorilor de stradă“, își amintea
marele Gică Petrescu. Era deja o vedetă. Așa s-a trezit într-o zi cu propunerea
unui agent al firmei Schmol de a fi imaginea cremei de pantofi care suna cam
așa: „Gică Petrescu își lustruiește pantofii numai cu pasta Schmol“. 

Spectacole printre bombardamente și
alarme

Și în anii războiului a susținut concerte, multe sub
conducerea violonistului Jean Ionescu sau la Neptun, „trebuind să satisfac
pretențiile unei clientele care o aplaudase acolo, și nu prea mult, pe Maria
Tănase“. Deși era război, lumea se înghesuia ca niciodată la spectacole, poate
numai pentru a uita, pentru o seară, de moarte, iar sala teatrului de pe
Lipscani a fost inaugurată în septembrie 1943 cu spectacolul de revistă
„Gioconda iubește“.

Bucureștiul supraviețuia printre alarme și bombardamente și
făcea haz de necaz. În cursul repetițiilor spectacolului „Gioconda se mărită“,
într-un restaurant din apropierea teatrului, nemții au adormit buștean după ce
au făcut un chef cu rom și bere. A doua zi dimineață s-au trezit încălțați cu
opinci românești în locul cizmelor.

Când inflația a făcut ravagii în toate păturile sociale,
Gică Petrescu își amintea că le era și frică să se uite în vitrinele
magazinelor pe lângă care treceau, întrucât prețurile creșteau peste noapte, de
se întreba când când au timp negustorii să schimbe etichetele.

„Deși cânta mai bine ca oricine muzică
de pahar, nu l-am văzut niciodată amețit“

Vremurile s-au schimbat și stă în firea lucrurilor ca
unii oameni să fie schimbați cu alții. Din punctul său de vedere însă, locul
lui Jean Moscopol, Dorina Drăghici, Joe Reininger, Sergiu Malagamba nu a fost
luat de nimeni. În schimb, după război, au revenit la teatru actorii evrei
interziși de fasciști, iar spectacolele începuseră să poarte nume de genul „Ce
făcuși… Adolf?“. Numai că, la premieră, s-au pomenit bombardați de avioanele
germane. „Trei zile ne-au ținut într-o stare de alarmă permanentă, fiindcă
aveau un teren de aviație camuflat în apropierea Capitalei, care nu fusese
lichidat“.

Dar lumea a început să dea încet-încet uitării războiul,
iar muzica românească era la concurență cu mambo, rumba, cucaracha, iar viața
boemă a grădinilor bucureștene s-a mutat în restaurantul Cooperativa „C.
Nottara“, teatrul de revistă s-a transformat în Teatrul de Stat. Cazinoul din
Sinaia, simbol al decadenței burgheze, a fost închis de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Șlagărele însă apar unul după altul, iar unele spectacole, care ajunseseră la
cea de a 200-a reprezentație, aveau încă public numeros.

Parfumat cu „Krasnaia Moscova“ de un soldat sovietic

Tot atunci, Gică Petrescu începe colaborarea cu vestitul
Trio Grigoriu: Angel, Gigi și Lică, ultimul murind într-un accident rutier pe
drumul București-Pitești. Împreună au făcut multe spectacole, atât în țară, cât
și dincolo de Nistru, perioadă din care a rămas melodia „Moscova,
Moscova-Buharest, Buharest“, lansată în capitala Uniunii Sovietice. Cântărețul
rus Peter Utisov a venit cu ideea ca, la sfârșitul cântecului, cei de pe scenă,
care țineau în mână o garoafă roșie, s-o arunce în public. Răspunsul publicului
a fost pe măsură, copleșitor. Atunci Gică Petrescu a realizat ce valoare
propagandistică are arta, de vreme ce publicul era în extaz când auzea această
melodie chiar dacă era la Marea de Azov sau aproape de Siberia. „Într-una din
seri, în pauza concertului-spectacol am fost vizitat la cabină de un ostaș
sovietic. Era atât de entuziasmat de felul cum cântasem «Buharestul» meu încât,
ca semn palpabil al nemărginitei sale admirații, mi-a turnat pe cap și veșminte
o sticlă întreagă de apă de colonie «Krasnaia Moscova»“.

Gică Petrescu FOTO Mediafax

Au urmat apoi spectacole în Bella Italia, unde Gică Petrescu
a cântat în sala Bibliotecii Comunale Ortodoxe Române din Italia șlagărele
„Bucureștiul meu iubit“, „La margine de București“. Un spectator retrăia astfel
copilăria, consemnând farmecul serilor de vară departe de București:
„Ascultându-i cântecele, ni se părea că ne aflăm undeva la Brotăcei sau la
Pescăruș, pe lacul Herăstrău, pe vremea când mai eram acasă și eram toți
împreună“. Apoi, Gică a cântat românilor din Olanda, din Republica Moldova, dar
a ajuns și în „Vestul sălbatic“. A urmat Parisul, unde a fost în turneu de două luni, alături de
Stela Popescu și Mircea Crișan, apoi Israelul, pe care l-a cucerit alături de
Florin Piersic și Doina Badea.

Melodiile unei epoci, șlagărele mai
multor generații

În țară, înregistra șlagăr după șlagăr: „Căsuța noastră“,
„Dă-i cu şpriţul pân’ la ziuă“, „Uite-așa aș vrea să mor“, „Du-mă acasă, măi
tramvai!“. „Ionel, Ionelule”, una dintre cele mai cunoscute melodii ale
artistului, a fost creaţia marelui compozitor George Sbârcea. Legenda epocii
spune că în anii ’30, melodia a apărut după ce directorii Teatrului „Alhambra“ din București, la care era angajat,
l-au amenințat cu concedierea și l-au încuiat într-o încăpere a teatrului
cerându-i să compună ceva inedit. Așa s-au născut celebrele versuri „Ionel,
Ionelule/ Nu mai bea, băiatule/ Ionel, Ionelule, fiindcă te râd fetele“ care au
fost traduse și în afara granițelor țării.

Fiind un cântăreț atât de vestit, nu de puține ori, Ceauşeştii
îl mai chemau să cânte la petrecerile lor. Nu erau prea multe, pentru că, de
obicei, lui Ceaușescu nu-i prea plăceau. Dar erau ceilalţi care făceau
de-astea. „Faptul că se ducea acolo nu însemna decât că-şi făcea meseria. El
şi-a păstrat un repertoriu curat“, spunea Stela Popescu, una dintre partenerele
lui de scenă de la Teatrul „Constantin Tănase“. „Din scenă nu ieșea cu pași
normali, călca sacadat, iar publicul prindea mișcarea și aplauda în ritmul
pașilor săi. Cânta multe cântece de pahar, dar în viață era foarte cumpătat. Nu
a agreat niciodată viața dezordonată a boemei interbelice“.

Stela Popescu și Gică Petrescu (Colecție teatrul Constantin Tănase)

„Gică este unic în felul lui. În primul rând, a cântat de
toate: de la operetă, muzică populară, revistă, muzică ușoară, muzică de
petrecere. A avut un repertoriu extrem de vast şi o carieră foarte lungă. Nu știu
dacă l-a egalat cineva. Toată lumea se întreba cum de a rezistat atât. Avea
secretele lui: era foarte riguros şi nu a făcut niciodată excese. Nu a fumat și
nu a băut. Deși cânta mai bine ca oricine muzică de pahar, are 40-50 de cântece
despre pahar, eu nu l-am văzut niciodată amețit“, își amintea muzicologul
Viorel Cosma.

Prezentatorul Octavian Ursulescu povestea în „Dilema Veche“ că la
un spectacol, într-o sală cu o pânză prinsă în faţa scenei şi cu reflectoarele
în ochi, Gică ar fi căzut în fosă. „Toţi au înlemnit, așteptându-se la tot ce
era mai rău, dar nemuritorul artist s-a ridicat ca şi cum nimic nu s-a întâmplat,
continuând să cânte“.  

Gică Petrescu a murit la 18 iunie 2006 și a fost
înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu. Aici, în anii 2000,
trecătorii l-au întâlnit lângă mormânt, cu fotografia sa în mână, pe care o
alesese pentru a fi pusă pe cruce. „Un domn în vârstă, cam neglijat, și cu o
enormă pereche de ochelari de soare, adusese o fotografie care dorea să fie
pusă pe monumentul său funerar. Așa am remarcat că era vorba de Gică Petrescu. Când
i‑am spus că vin de la Paris, și-a scos ochelarii și am surprins un surâs nostalgic
ce i-a luminat fața. A început să-mi povestească amintirile concertelor date la
«Olympia», înainte și după război, și nu se mai oprea din povestit. Mi-a părut
rău că nu i-am cerut un autograf pe o fotografie, dar era jenant, eram la
administrația de la Bellu…“.