AVANGARDA,
CU IONUȚ VULPESCU – INVITAT, DUMITRU HORIA IONESCU
Teologul Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Dumitru Stăniloae, unul
dintre cei mai importanți teologi ortodocși ai secolului XX, recent canonizat
de Biserica Ortodoxă Română, este invitatul unui episod special al podcastului Avangarda, plecând de la acest eveniment
recent important al lumii noastre creștine. Canonizarea Pr. Stăniloae a marcat
recunoașterea oficială a unei vieți și a unei opere care au pus România pe
harta teologiei universale. Părintele Dumitru Stăniloae este autorul
monumentalei Dogmatici Ortodoxe, traducător al Filocaliei în limba română și un
adevărat martor al credinței, care a suferit pentru convingerile sale în
închisorile comuniste.
Oamenii stau la coadă la moaștele părintelui Stăniloae FOTO: Captură Trinitas
Dumitru Horia Ionescu este fiul scriitoarei Lidia
Stăniloae, și poartă, așa cum veți descoperi în acest episod, o moștenire unică
— moștenirea unei familii care a unit credința, cultura și cuvântul. În dialog
cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Dumitru Horia Ionescu vorbește
despre viața și opera Părintelui Stăniloae, despre profunzimea teologică a
operei sale și despre omul din spatele marelui duhovnic și gânditor, despre ce
înseamnă să fii nepotul unui sfânt, despre memoria vie a unei familii care a
trăit credința în fiecare gest, și despre cum se transmite, din generație în
generație, nu doar credința, ci și responsabilitatea față de lumină și adevăr. Veți
afla și detalii mai puțin cunoscute despre viața personală a Părintelui
Stăniloae, despre contextul istoric al operei sale, dar și despre cum se
raportează astăzi un teolog contemporan la moștenirea spirituală a bunicului
său, dar și despre o carte inedită în curs de apariție, un tratat de mariologie
pe care Pr. Stăniloae l-a scris special pentru nepotul său. Un dialog despre
sfințenie, memorie și responsabilitatea de a duce mai departe o moștenire care
aparține nu doar unei familii, ci întregii spiritualități românești.
Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:
Ce
spune Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Stăniloae, despre canonizarea
bunicului său? „Puterea unei Biserici stă
exact în sfinții pe care ea poate să-i proclame”
Ionuț Vulpescu: Bun
găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda,
cu Ionut Vulpescu. Astăzi am bucuria unei reîntâlniri cu teologul Dumitru
Horia Ionescu. Dumitraș, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea și
avem bucuria acestei revederi.
Dumitru Horia
Ionescu: Și eu îți mulțumesc, mă bucur foarte mult. Sunt
deosebit de onorat să fiu din nou aici, în acest studio, care îmi aduce aminte
de emisiunea de acum doi ani. Și, într-adevăr, sper să putem să continuăm ceea
ce am început atunci să discutăm.
I.V.: A apărut ceva, a apărut o filă nouă la cartea familiei
Stăniloae. S-a adăugat ceva. Ești de câteva săptămâni la București și, între
timp, părintele Dumitru Stăniloae este Sfântul Dumitru Stăniloae. Tu spuneai aici, am apucat să vorbim și în dialogul pe
care l-ai făcut cu Răzvan Bucuroiu, vorbeai despre acest moment. Care e
semnificația? Ai fost la Cernica, nu, când a fost canonizarea părintelui?
D.H.I.: Da, am fost. Am avut această bucurie de a fi acolo. De fapt, pentru acest lucru am și venit la sfârșitul lui
decembrie, aici în București. Semnificația este, într-adevăr, o sărbătoare a Bisericii
noastre. Pentru că puterea unei Biserici
stă exact în sfinții pe care ea poate să-i proclame, pe care această Biserică
reușește să-i aducă în fața cunoștinței generale și a credincioșilor în
general. Deci, eu am văzut această sărbătoare, această
proclamare, mai puțin ca un simplu act de canonizare, ci mai mult ca o
sărbătoare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în felul acesta, își arată
oamenii pe care îi are, pe care i-a avut și, de asemenea, pe care îi va avea.
Pentru că, de fapt, noi toți, și aceasta este frumusețea acestui fapt, noi
toți, în principiu, putem să devenim
sfinți dacă avem și dorim acest lucru, dacă îl avem în inimă și în suflet.
Ce
se schimbă în inima lui Dumitru Horia Ionescu după canonizare? „Nimic. Absolut nimic. Pentru mine, el rămâne în
continuare bunicul meu”
I.V.: Ce se schimbă
în amintirile tale, în viața pe care ai trăit-o alături de bunicul tău după
momentul canonizării?
D.H.I.: Nimic. Absolut nimic. Pentru mine, el rămâne în continuare
bunicul meu. Mă consider, mai
departe, deosebit de privilegiat, fiindcă am avut posibilitatea de a fi
împreună cu el timp de 25 de ani. Dar în
ceea ce privește sentimentele mele, felul cum îmi amintesc eu de bunicul meu,
această canonizare nu schimbă absolut nimic. Eu sunt nepotul bunicului meu și asta este tot.
Cum
îl găsim în calendarul creștin pe Părintele Stăniloae? Dumitru Horia Ionescu: „Fără discuție, în ceea ce mă privește, cred
că ar fi fost mai frumos, dar aceasta este numai o părere personală, ca să se
numească, de exemplu, Sfântul Dumitru Teologul”
I.V.: Îi spui aici,
lui Răzvan Bucuroiu, în acest dialog, acesta ar trebui să fie mesajul, „oamenii
ar trebui să-l înțeleagă așa pe Stăniloae, că fiecare om, de fapt, ar putea să
fie într-o situație asemănătoare cu el în cazul în care își asumă plenar
calitățile, defectele, dar mai ales stăruința și credința că într-adevăr
Dumnezeu nu te lasă dacă vrei să faci ceva cu adevărat bun.” Ce crezi că a
contat? Sigur, este decizia Bisericii, evident… în această decizie, care
crezi că au fost argumentele cele mai puternice? Viața pe care a purtat-o
Părintele Stăniloae, dimensiunea de mare teolog al Ortodoxiei, profesorul,
preotul, păstorul, care din toate, toate împreună?
D.H.I.: Toate! Pentru că a fost profesor de teologie și a format
generații întregi de teologi, a fost preot, deși nu a avut niciodată o parohie,
însă și-a asumat acest rol de preot foarte în serios, fiind cel care spovedea
aproape neîncetat, zi de zi, avea foarte mulți oameni care veneau la el pentru
a-l căuta, pentru a se spovedi la el. După aceea, fără discuție, în general,
omul. Într-adevăr, el și-a trăit credința
fără a face o diferențiere între partea teoretică a teologiei și partea
practică a vieții Bisericii. Pentru el, totul a fost un întreg. Din acest
motiv, și canonizarea lui se bazează pe un întreg. Fără discuție, în
ceea ce mă privește, cred că ar fi fost mai frumos, dar aceasta este numai o
părere personală, ca să se numească, de exemplu, Sfântul Dumitru Teologul. Știu că o asemenea titulatură ar fi, din diferite
motive, mult mai dificilă, însă, în același timp, cred că Sfântul Dumitru
Mărturisitorul este doar un aspect al vieții sale și îi invit pe toți cei care
vor să cunoască viața și opera sa să încerce să îl cunoască în întregimea sa,
în plenitudinea personalității sale. De altfel, vreau să-ți spun aici, imediat,
că aceasta este frumusețea acestei canonizări și a celorlalți 15, pentru că
sunt oameni diferiți, care vin din diferite părți ale țării, că au avut
preocupări diferite, însă. Așa cum Napoleon
Bonaparte spunea că în ranița fiecărui soldat stă bastonul de mareșal, tot așa,
repet, în inima și în sufletul, și repet acest lucru, inima, sufletul și trupul
fiecărui credincios, poate să există această premisă către Sfințenie, chiar
dacă Sfințenia în sine este, de fapt, pentru noi, mai degrabă, necunoscută.
Există acea duminică a tuturor Sfinților și iubesc această duminică pentru că,
de fapt, noi atunci sărbătorim pe toți cei care sunt Sfinți în Cer și pe care
noi nu-i cunoaștem. Pentru bunicul meu a
fost, cu siguranță, un privilegiu că a fost recunoscut la această calitate,
dar, în ultimă instanță, este Sfântul Duh Cel care decide.
I.V.: Cum crezi că a
primit acolo unde e momentul acela? Dumitru Teologul, prin excelență, așa cum
spui, acest moment… a scris despre Sfințenie, a scris despre Sfinți. Cum
crezi că a trăit ziua aceea?
D.H.I.: Greu de spus. Aici este numai o speculație…
I.V.: Dacă e cineva
care poate face această speculație, ești tu.
D.H.I.: Sper, însă rămâne numai o speculație, dar nu s-a gândit
niciodată, nu a fost niciodată preocupat de acest lucru. A fost preocupat de
a-și îmbunătăți viața creștină, de a lupta mai mult pentru mântuire, de a se
ruga stăruitor însă fără înverșunare, dar nu cred că și-a imaginea vreodată că
ar putea să fie canonizat. Mai mult decât atât,
nu pot să spun, pentru că bănuiesc că pentru noi toți și și pentru el, acest
lucru a venit cumva prin voia Domnului și nu neapărat prin voia lui.
Istoria
rotundă: moaștele Părintelui Stăniloae, în locul mult îndrăgit inimii lui, la
Cernica
I.V.: La Cernica e
locul unde vă plimbați și unde se simțea foarte bine, unde aveați multe
peregrinări.
D.H.I.: Da, ne plimbam foarte des la Cernica și era dorința lui
de a merge cât mai des la Cernica, inclusiv de a-și vedea mormântul. Aceasta a fost un leitmotiv de-a lungul anilor, deja la
începutul anilor 70, după ce am cumpărat, deci familia mea a cumpărat acest loc
de veci la mănăstire, la Cernica. El și bunica mea, de altfel, amândoi s-au
atașat de acest, pot să spun, colț de rai, fiindcă cimitirul mănăstirii Cernica
și după aceea, cealaltă biserică, Sfântul Nicolae, par într-adevăr a fi de o
frumusețe care aproape că nu este de pe acest tărâm. Și acest lucru îl aprecia
foarte mult, iubea foarte mult acest loc și Dumnezeu
a vrut ca acum racla lui să fie așezată în acea biserică pe care el întotdeauna
a îndrăgit-o. Cam asta ar fi totul, ce
pot să spun, adică a fost o întâmplare, dar asta a fost iarăși voia Domnului,
ai mei, deci vorbesc de bunicii, de mama, pe mine nu m-au luat atunci, s-au dus
la înmormântarea istoricului Lupaș. Deci Ion Lupaș era de asemenea ardelean,
profesor de istorie, cum spuneam, foarte cunoscut și a fost nașul de botez al
mamei. Atunci el a murit la București în 1966-1967, ei au fost la înmormântare
și le-a plăcut atât de mult locul, chiar cu acest eveniment tragic al unei
înmormântări, le-a plăcut atât de mult locul, încât s-au hotărât să-și cumpere
și ei un loc de veci acolo. Și a fost exact
locul următor, încă atunci se mai găseau locuri la Cernica, acum din păcate nu
mai poți să mai găsești altele, fiindcă între timp cimitirul este complet
ocupat.
De
la o înmormântare cu scene absurde la o canonizare liniștită
I.V.: E o descriere
a înmormântării absolut senzațională, literară, foarte literară, când a murit
părintele, în toamna lui 1993. Și pe mai multe pagini descrii imagini demne de
literatură, literatură absurdă, niște scene greu de… De data aceasta a fost
altfel, da?
D.H.I.: De data aceasta a fost altfel, dar eu am descris acele
scene de la înmormântare prin ochii unuia care tocmai atunci ajunsese la
București, după foarte mulți ani. Și
atunci, bănuiesc că prisma mea, felul meu de a gândi, a fost diferit față de a celorlați care participau la această
înmormântare. Deci această descriere pe care am făcut-o eu trebuie să fie
privită prin această optică. Între timp, bineînțeles, și aici lucrurile cumva
au intrat pe un făgaș de normalitate față de anul 1993. Nu aș putea acum să spun că a fost ceva care să nu mă
impresioneze decât foarte pozitiv. A fost într-adevăr o zi de sărbătoare, o zi
cu adevărat sfântă, în ciuda vremii imposibile, fiindcă era acea sâmbătă cu
ploaie și cu furtună. Dar totuși liniștea care a fost în biserică, în ciuda
faptului că era plină biserica, a fost pentru mine semnificativă din acest
punct de vedere. Am trăit, nu numai eu,
cred, o bucurie duhovnicească. Și acestea sunt de fapt momentele care te
apropie pe tine de Rai. Pe fiecare dintre noi. Nu trăim permanent într-o
asemenea bucurie duhovnicească, dar când ajungem să fim într-o asemenea stare,
atunci, într-adevăr, a mai urcat o treaptă în nădejdea noastră, în străduința
noastră către mântuire.
I.V.: Și atunci
făceai o paralelă între înmormântarea părintelui și înmormântarea lui Fellini
la Roma, dacă îmi amintesc. Părea că, de fapt, regia i-a aparținut lui Fellini
și la București, nu? Cumva.
D.H.I.: N-aș merge chiar atât de departe. A fost un șir întreg de întâmplări. Un șir întreg de
lucruri care, pentru mine și pentru mama mea, au fost deosebit de… Cum să
spun… Deosebit de dificil de înțeles în acel moment, noi fiind copleșiți și
de durerea pe care o simțeam în acel moment. Și noi, de fapt, ne doream să fie
o înmormântare care să fie foarte liniștită. Să fie o
înmormântare care să fie, într-un fel, asemănătoare cu cea pe care apoi am
văzut-o la Roma, cea a lui Fellini. Dar nu pot să spun că a fost vorba de un
film a lui Fellini, pe care l-am revăzut sau l-am trăit în acele momente. Nu a
fost cinematografic. A fost, mai degrabă, un
moment deosebit de trist, însă această tristețe a fost, cred că, de fiecare
dintre noi altfel interpretat. Și acei studenți care au produs toată neliniștea
aceea, de fapt, îmi dau seama că au fost bine intenționați. Noi însă ne-am fi
dorit să fie, într-adevăr, o înmormântare care să aibă o anumită sobrietate. Ei au văzut acest lucru altfel și atunci s-au manifestat
în acest fel. Dar lucrurile, într-adevăr, s-au schimbat. Și cred că acesta este
lucrul cel mai important. Până la urmă, toate
amintirile, toate durerile, toate momentele, într-adevăr, neobișnuite și
neașteptate din viață, dispar la un moment dat din memorie și nu mai au
importanța pe care le aveau în momentul în care le-ai trăit.
De
ce trimite Mitropolitul Plămădeala mașina după Dumitru Stăniloae?
I.V.: Crezi că este
un element, un moment din biografia Sfântului Dumitru de acum, Mărturisitorul,
necunoscut încă publicului și care ar merita să fie cunoscut?
D.H.I.: Nu cred. Nu cred. Recunosc
că este o întrebare neașteptată. Și mă gândesc acum dacă, într-adevăr, există
ceva care nu a fost până acum spus și nu găsesc așa ceva. S-a vorbit foarte
mult despre el și cei care l-au cunoscut, contemporanii, s-a vorbit foarte mult
despre el. Cred că, în linii mari, s-a spus totul. Poate aș
putea, mă gândesc acum, să spun și că el a
fost și sfătuitorul unui mitropolit. Și acest lucru era, de asemenea, legat
de Cernica, fiindcă telefona mitropolitul Plămădeală, pe vremea ce era numai Episcop
Vicar la București. Îi telefona bunicului și
îi spunea „Părinte, vin să vă iau cu mașina”. Și atunci acesta era, ca să zic,
ca un fel de semnal, fiindcă, într-adevăr, episcopul, cum era atunci
Plămădeală, venea, îl lua cu mașină, se duceau împreună la Cernica și
mitropolitul Plămădeală se sfătuia cu el. Îl întreba diferite lucruri legate de
problemele de atunci ale Bisericii. Cum eu
eram mic și îmi plăcea, de asemenea, foarte mult să merg la Cernica, am fost de
câteva ori cu ei și am ascultat discuțiile pe care ei le purtau. Într-adevăr,
mitropolitul Plămădeală voia și ținea cont și de părerea bunicului meu. Cred că
acest lucru a fost, poate, mai puțin reflectat în ceea ce s-a povestit până
acum despre bunicul meu, dar a fost, totuși, un aspect important în momentele
respective și care, poate, au avut și un efect semnificativ în anumite decizii
ale episcopului Plămădeală, fără ca eu însă să pot aici, într-adevăr, să
dovedesc această argumentație.
I.V.: Era dintre cei
care au și vorbit la mormântare, cred că la Cernica.
D.H.I.: Dacă mi-aduc aminte bine, în orice caz, el a vorbit,
deci nu chiar acolo la mormânt, însă, după aceea, la agapă, a spus câteva
cuvinte, în ceea ce își amintea el despre bunicul meu, atunci când încă el era
studentul bunicului meu, în anii `50. Cam așa a fost cuvântul lui.
Dumitru
Horia Ionescu despre corespondența Părintelui Stăniloae: „Securitatea și Departamentul Cultelor au cenzurat aceste scrisori. Poate cineva să înțeleagă? Nu, nu poate
nimeni să înțeleagă”
I.V.: Vorbim despre
lucruri noi sau despre elemente surprize în biografia Sfântului Preot
Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Avem acest volum de corespondență. Sunt
scrisori care nu au mai ajuns la destinatar. Sunt lucruri care te-au
surprins?
D.H.I.: În orice caz, pentru mine, a fost o lectură foarte
palpitantă, pentru că citind fiecare dintre aceste scrisori, mi-am adus aminte
de momentele în care aceste scrisori ar fi trebuit să ajungă la bunicul meu,
pentru că erau evenimente despre care se vorbea în casă. De exemplu, invitația
pe care a primit-o el de a conferenția în Statele Unite. El știa din alte surse
că va fi invitat în Statele Unite, însă, până la urmă, invitația nu a mai
ajuns. De asemenea, nu i s-a permis de către
Departamentul Cultelor să facă această călătorie. Dar vă rog frumos să nu mă
întrebați care este motivul pentru care nu i s-a permis, pentru că nu pot să vă
dau niciun fel de răspuns. Acestea erau vremurile atunci. Totul se făcea într-o stare teribilă de dezordine.
Departamentul Cultelor nu era obligat să justifice ceea ce hotărăște, dacă este
în bine sau în rău, nici nu o făcea și atunci, pur și simplu, și bunicul meu
trebuia să accepte aceste hotărâri așa cum erau ele. Unele dintre ele sunt
foarte nedrepte. În același timp sunt niște lucruri care nu intră în
concordanță cu viața normală, cu ceea ce se întâmplă în mod normal în
activitatea unui profesor de teologie sau a unui universitar în general. Sunt scrisori care vin de la diferiți profesori, de la
diferite universități. I se cere să vină la un congres undeva, să zicem la
Tübingen sau la Oxford. I se propune o temă. Este
întrebat ce părere are despre această temă. Deci sunt lucrurile pe care fiecare
profesor universitar le știe și le face. Securitatea și Departamentul Cultelor au cenzurat
aceste scrisori. Poate cineva să înțeleagă? Nu, nu poate nimeni să înțeleagă. Însă,
în același timp, cred că această carte aș recomanda, să o citească toată lumea,
pentru că este un mare semnal de alarmă dat celor care cred că acele timpuri au
fost într-adevăr bune. Pentru că nu au fost
bune, nu au fost normale din niciun punct de vedere. Să nu lași un profesor să
meargă la un congres undeva, unde se întâlnește cu colegii săi, care au aceeași
specialitate. Nu este un fapt de normalitate, este pur și simplu un abuz care
pentru noi, în zilele noastre, este absolut de neînțeles. Dar așa erau timpurile și trebuie să ținem cont de acest
lucru.
Sfântul
cu dosar la Securitate. Ce spune Dumitru Horia Ionescu despre dosarul bunicului
său, Părintele Stăniloae? „Nu l-am citit
încă. Am văzut, efectiv, dosarul. Chiar dosarul. În integralitate. În
integralitate, fiindcă am fost invitat la CNSAS.”
I.V.: Crezi că vor
fi acolo lucruri șocante, să pot descoperi chestiuni? Ești interesat să faci
munca asta de cercetare, de a duce la lumină eventual anumite episoade pentru a
întregi, să zicem, biografia sa?
D.H.I.: Sunt
interesat și sunt, de asemenea, sprijinit de o serie întreagă de istorici care
sunt în legătură cu mine. Este părintele Iancu, autorul acestei cărți. Mai sunt
și alții. Am avut ocazia, chiar acum, în aceste săptămâni, când am fost aici la
București, să văd dosarul bunicului meu. Nu
l-am citit încă. Am văzut, efectiv, dosarul. Chiar dosarul. În integralitate.
În integralitate, fiindcă am fost invitat la CNSAS.
I.V.: Câte pagini
are?
D.H.I.: E mare.
I.V.: Este pe măsura
operei sale de teolog…
D.H.I.: E voluminos.
Cine l-a turnat pe Stăniloae?
Dumitru Horia Ionescu: „este vorba despre niște informatori, pe care va trebui, cu timpul, să-i, cred eu,
depistăm.”
I.V.: Cât Teologia
dogmatică?
D.H.I.: Cu Teologia
dogmatică are foarte puțin de a face. Aproape deloc, însă. Cu ceea ce am spus
mai înainte, cu nedreptățile care se petreceau atunci, are foarte mult de a face. Și, deocamdată încă, nici eu nu l-am citit în întregime
și cu liniște. Sunt, însă, niște lucruri care și acolo m-au mirat, pentru că
este vorba despre niște informatori, pe
care va trebui, cu timpul, să-i, cred eu, depistăm. Însă, lucrurile care
erau scrise acolo, aceasta este, poate, o ironie a sorții. Ceea ce stă scris
acolo nu este nici măcar real. Sunt, pur și simplu, niște invenții. Și aceasta
este, iarăși, un aspect tragic al acestei situații despre care vorbim. Securitatea ia în
calcul anumite lucruri care se povesteau acolo și care erau, pur și simplu,
inventate.
I.V.: Delațiuni?
D.H.I.: Delațiuni, de cea mai joasă speță, vreau să mă spuneți
că folosesc acest cuvânt. Însă, este ceva care ar trebui să ne arate tuturor
că, într-adevăr, el, săracul, a trăit, pot să spun așa, dintr-un punct de
vedere foarte periculos, pentru că erau acolo lucruri absolut inacceptabile și
care nu erau, câtuși de puțin adevărate. Însă,
cumva, a ajutat și Dumnezeu. Aceasta este singura mea explicație, fiindcă ceea
ce se vede acolo putea să se termină pentru el de o manieră foarte, foarte
tragică.
I.V.: Spui că vor
trebui identificați anumiți autori ai acestor note, dar, din ceea ce deja poate
fi recognoscibil, identificabil, sunt chestiuni care l-ar șoca pe Părintele?
Dacă le-ar ști, dacă ar avea acces Sfântul Dumitru Stăniloae, la propriu dosar,
ar putea fi șocat?
D.H.I.: Cu siguranță, nu știu în ce măsură șocat, însă, cu
siguranță, dezamăgit. Pentru că sunt acolo
lucruri care sunt relatate, povestite de oameni pe care el, de fapt, i-a iubit
foarte mult.
I.V.: Din
proximitatea lui?
D.H.I.: Din proximitatea lui, din grupului de prieteni. Și ceea
ce este, iarăși, tragic, ceea ce spuneau ei acolo nici măcar nu era real. Interpretau, de o anumită manieră, anumite afirmații ale
bunicilor.
Cum
privește Dumitru Horia Ionescu turnătoriile din timpul comunismului? „Sunt
lucruri care se petreceau atunci, și pe care dacă eu le povestesc astăzi, generația mai tânără nu le-ar putea accepta
și ar spune că sunt invențiile mele. Până la un anumit punct, acești oameni au fost
nevoiți să le facă. Sunt diferite situații. Deci, trebuie să-ți
spun că nu se pot accepta, însă, în același timp, fiindcă vorbim de ceea ce
este uman”
I.V.: Tu însuți ești
teolog și ai volume, și comentezi, și faci teologie. Cum poți explica, cum
putem explica, teologic și uman, ipostaza unui om care e în casa cuiva, care
este prietenul lui, și după ce pleacă de la cafea sau ceai, și după povești în
care împărtășești, sau dai sentimentul că sunt valori comune, te apuci și
notezi și transmiți tot ce s-a întâmplat. Uman, cum se poate
explica asta?
D.H.I.: Ionuț, uman nu se poate explica, sau cel puțin eu nu pot
să-mi explic uman ceea ce s-a întâmplat. Însă, în același timp, trebuie să
afirmăm imediat că situațiile, problemele
care erau atunci, sunt pentru noi astăzi foarte greu de explicat. Eu care
le-am trăit, deși eram copil, îmi este foarte greu să-mi explic anumite
momente, anumite situații din viața noastră, a tuturor lucrurilor care se
petreceau atunci, și pe care dacă eu le povestesc astăzi, generația mai tânără nu le-ar putea accepta și ar spune că sunt
invențiile mele. Până la un anumit
punct, acești oameni au fost nevoiți să le facă. Sunt diferite situații. Deci, trebuie să-ți spun că nu se pot accepta, însă, în
același timp, fiindcă vorbim de ceea ce este uman, de ceea ce este omenesc,
trebuie să le accepte prin greutatea timpului și nu, până la urmă, cei care au
făcut acest lucru sunt 100% vinovați, mai vinovați sunt cei care i-au obligat
pe aceștia să facă aceste lucruri.
I.V.: Crezi că i-ar
fi iertat?
D.H.I.: Ah, cu siguranță. I-ar fi iertat, însă ar fi fost foarte
mâhnit. De iertat i-ar fi iertat, fără niciun fel de discuție.
Cum
reacționa Părintele Stăniloae la episoadele în care colegii îl raportau
Securității? Dumitru Horia Ionescu: „Niciodată el nu a fost perturbat de
lucrurile care se întâmplau în jurul lui, însă era în același timp, cum să vă
spun, mâhnit, însă iertător.”
I.V.: El avea o
liniște, era deasupra unor chestiuni de tipul ăsta, avea o voce egală, nu se
răstea, nu țipa, nu avea crize de personalitate, cum se întâmpla în cazul altor
colegi. Nu dăm nume, persoane importante. Și tu faci observația asta undeva,
deși te-ai străduit când erai în școală să-l iriți cu notele sau cu o anumită
abordare mai superficială, măcar asupra câtorva materii, rămânea calm. Care era secretul acestei liniști interioare? Cum de era
senin chiar în epoca aia în care nu era vorba despre seninătate?
D.H.I.: Felul cum el își concepea credința în Dumnezeu, felul
cum el se ruga, rugându-se atât de mult și, cum spuneam, se ruga cu stăruință,
dar fără înverșunare, îi dădea această libertate de a fi deasupra problemelor
cotidiane existențiale. Nu îl afectau, nu îl atingeau. În momentul în care el
avea acele momente, când tăcea, când el vedea că este aproape pe o altă lume,
se ruga, și atunci, în momentul când ajungi la acest grad de rugăciune,
lucrurile, aceste amărunte care sunt în jurul tău, nu te mai ating nicicum. Deci
avea această putere și vreau să spun că această putere, pe care o avea, nu o folosea
pentru a fugi de dificultățile zilei și de ceea ce era atât de neplăcut în
lume. Însă, el, pur și simplu, prin rugăciune, avea această posibilitate de a
le depăși și, în ultimă instanță, de a le rezolva pentru că știm că această
liniște interioară, această putere sufletească, îți dă și puterea de a trece
peste dificultățile acestea de zi cu zi. Niciodată el nu a fost perturbat de
lucrurile care se întâmplau în jurul lui, însă era în același timp, cum să vă
spun, mâhnit, însă iertător, pentru
că asemănător cu aceste informații care erau date la Securitate, el avea și
această problemă a unor colegi de la Facultatea de Teologie, de la Institutul
Teologic, care îl, putem să spunem, dușmăneau și care îi provocau diferite
probleme în discuțiile din cancelarie, în diferite momente ale activității în
comun, ale Consiliului Profesoral, însă…
Calea
către o teologie mai credibilă
I.V.: Ce îi reproșau
colegii?
D.H.I.: Întâi și întâi îi reproșau faptul că nu preda teologia
de o manieră scolastică, pentru că el depășise această fază. Erau profesori buni,
că studii serioase în străinătate, însă, care vedeau teologia ca pe un fel de
continuare a filozofiei. În orice caz, ca o știință umanistă, care poate să fie
foarte clar definită în niște reguli teoretice bine ancorate în o argumentație
de tip speculativ. Bunicul a depășit această fază. El preda studenților
teologia așa cum este la Sfinții Părinți, așa cum Sfinții Părinți au primit
această revelație de la Dumnezeu și atunci a bineînțeles că teologia lui nu era
una în definiții, ci era una în viață, în experiența Sfinților. Din acest motiv era mai credibilă. Din
păcate, colegii săi nu au putut să facă acest salt.
I.V.: Vorbești de
colegii de la Sibiu sau de la București?
D.H.I.: Și, și, însă mai ales cei de la București. Cei de la
București, într-adevăr, au fost șocați multă vreme, ani de zile, de felul cum
bunicul înțelegea să predea teologia. Ca nivel de supărare, cred că l-ar fi
supărat la fel de mult și delațiunea ca și această foarte nedreaptă critică și
injustă critică a colegilor săi. Dar nu
l-a afectat, nu l-a traumatizat și nu a fost niciodată, să zicem, nu a trecut
niciodată într-o zonă în care liniștea și dorința lui de a se ruga să fie
perturbate din aceste motive.
I.V.: Nu trebuie să
dăm nume, dar parcurgând dosarul sau măcar o parte din el, e posibil ca o parte
din delațiuni să aparțină unor colegi?
D.H.I.: Nu pot acum să spun aceste lucruri, adică este orice
posibil, nu știu.
Cum
interpretează nepotul Părintelui Stăniloae reacțiile din presă legate de
recenta canonizare? „A scris foarte
clar împotriva legionarilor și a luat poziția foarte clară împotriva
legionarilor!”
I.V.: Te-au deranjat
înaintea momentului sau imediat după decizia Sfântului Sinod al Bisericii de
canonizare anumite comentarii care au apărut în presă legate de trecutul său?
D.H.I.: Cum să spun, ceea ce m-a deranjat a fost că nu au fost
situate într-un veritabil context istoric. El este o personalitate care s-a
născut la începutul secolului trecut, a trăit până în anul 1993, deci practic a
parcurs acest secol. Un secol dificil, un secol cu mari probleme, cu marile
crime ale nazismului și ale fascismului.
I.V.: Cu ispite
istorice, dacă putem spune.
D.H.I.: Cu ispite istorice. Și el era atunci directorul unui
organ al Mitropoliei Ardealului, care se numea Telegraful Român. A fost ceva pe care nu a făcut-o cu foarte mare
bucurie, ci mai degrabă pentru că a fost rugat de Mitropolitul Bălan. Acel ziar reflecta starea politică din acele timpuri.
Însă, ceea ce pentru mine a fost, să zicem, cumva exagerat, dacă pot să
folosesc acest cuvânt, este faptul că a fost acuzat de a fi legionar în
condițiile în care el chiar acolo, în Telegraful
Român, a scris foarte clar împotriva
legionarilor și a luat poziția foarte clară împotriva legionarilor. Și ceea
ce este și mai important, dacă ar fi fost legionar, el ar fi fost arestat cum
au fost arestat și ceilalți legionari în `45, în `48, în `51, `52. Pe el nu l-a arestat nimeni în această perioadă și el nu
a fost trecut în nicio listă pe care noul guvern o considera ca fiind cea a
legionarilor. A fost arestat în 1958 în legătură cu Rugul Aprins, și știm, de
asemenea, că în momentul în care el a fost eliberat de la Aiud, s-a scris pe
dosarul lui, mi se pare chiar acel comandant Crăciun a scris „Stăniloae nu este
legionar.”
I.V.: Acolo cineva a
șters și a adăugat, a șters acel „nu”.
D.H.I.: Acel „nu”,
da, nici ei nu știau prea bine, bănuiesc, însă repet, nu a fost așezat, nu a fost
contaminat ca legionar în momentul în care s-a schimbat regimul politic și sunt
convins știindu-l, dacă ar fi știut el în anii 30 ceea ce se întâmpla în timpul
războiului, ororile care au fost făcute, crimele pe care nazismul și fascismul
le-a făcut, cu siguranță că nu ar fi procedat în felul acesta. A fost o
tentație a anilor `30 care,
din păcate, într-un fel sau în altul, a pus amprenta asupra multor intelectuali
din acea perioadă, nu numai în România, în toată Europa, cu siguranță că după
aceea, în anii `40, nu ar mai fi scris ceea ce a apărut acolo în Telegraful Român și cu siguranță că după
aceea a fost foarte, foarte lămurit de grozăviile pe care aceste sisteme le-au
adus în lume. Am mărturiile mele în acest sens.
Părintele
Stăniloae către nepotul său, despre atrocitățile din secolul XX: „aceste
lucruri nu mai au voie să se mai întâmple vreodată”
I.V.: Asta vreau să
te întreb, înainte de a pleca tu în Germania, ați vorbit, cum a văzut
părintele, secolul XX, bucățile mari din secolul XX, cele două totalitarisme,
să zicem, pe care le-a traversat viața lui?
D.H.I.: Bineînțeles că am vorbit, mai ales că eu eram pasionat
de istorie și asta de când eram destul de mic. Asta nu o să uit niciodată,
pentru că am avut, cred că era în 1967 sau cel mai târziu în 1968, Magazin istoric a scris, au fost două
sau trei numere, în care au arătat adevărul în ceea ce privește Mișcarea
legionară, cu mai multe articole scrise de specialiști, adică era într-adevăr o
abordare foarte științifică a crimelor pe care legionarii le-au comis. Le-am
citit împreună, adică el a văzut Magazin istoric pe care îl citeam eu, încă
locuiam împreună, l-a citit și el și după aceea mi-a spus, într-adevăr ceea ce este scris aici este adevărat. Atunci mi-a spus, „aceste lucruri nu mai au voie să se
mai întâmple vreodată”, este ceea ce mi-a spus și mi-a spus-o cu o fermitate și
cu o convingere care este absolut reală și pe care eu am simțit-o și care și
mie mi-a dat acest sentiment că asemenea lucruri nu mai au voie să se mai repete.
După aceea a fost, eram puțin mai mare și a fost un alt mic incident. Era
primăvara și ne-am dus împreună într-o dimineață să ne plimbăm în Cișmigiu,
aveam foarte mult de învățat și el a zis „lasă acum totul, hai să ne plimbăm
puțin ca să poți și tu să respiri puțin, să vezi ce frumos este acum primăvara”
și pe drum înapoi de la Cișmigiu ne-am întalnit cu un domn, nu știu cine era,
însă am văzut că bunicul meu era foarte rezervat și chiar puțin iritat, ceea ce
pentru el era neobișnuit, fiindcă de regulă socializa cu foarte mare plăcere. A
spus „da, mulțumesc,” „sunteți cu nepotul”, „da suntem la plimbare, la revedere”
și asta a fost și după aceea mi-a spus „da, acesta este un fost legionar și
după aceea mi-a spus poate vor înțelege și ei vreodată tot ceea ce au făcut.”
Deci într-adevăr, delimitarea lui față de acest om a fost atât de evidentă
încât nici măcar nu a dorit să aibă o convorbire banală pe stradă. A fost foarte rezervat, reticent, foarte rezervat. Acestea sunt realități pe care le-am trăit eu, deci
contextul istoric trebuie văzut și de asemenea trebuie văzut felul cum el s-a
purtat cu mine și felul cum el mi-a explicat mie, copil fiind și adolescent
fiind, toate aceste momente teribile din istoria noastră tragică din anii `30 și după aceea din anii `40.
Dumitru
Horia Ionescu: „A
împiedicat doi colegi profesori să ducă studenții de la Teologie în timpul
rebeliunii legionare să facă diferite dezordini pe străzile din Sibiu”
I.V.: Perioada `45-`89,
cea mai mare parte din viață lui, cum a văzut-o? Imaginea lui asupra
comunismului românesc în etapele lui, cum a fost?
D.H.I.: Nu i-a fost ușor, asta trebuie s-o spunem.
I.V.: Pentru că sunt
și anii de detenție atunci.
D.H.I.: Întâi a fost nevoit să părăsească un post de
rector al Academiei Teologice din Sibiu, pe care îl iubea foarte mult. Și
aici este iarăși un lucru care se știe, care este de fapt o ironie a istoriei,
pentru că el a împiedicat doi colegi
profesori să ducă studenții de la Teologie în timpul rebeliunii legionare să
facă diferite dezordini pe străzile din Sibiu. Acești doi profesori după ce
au fost consultanți în noul departament al cultelor, care fusese organizat de
către noua conducere comunistă, și aceștia doi l-au urât atât de mult, încât au
insistat pe lângă Petru Groza ca el să fie îndepărtat de la postul de rector. Și atunci, fiindcă nu mai a avut acest post, el s-a
hotărât să vină la București, pentru că vedea viitorul lui destul de dificil la
Sibiu. Deci aceasta a fost o primă problemă, după aceea în anii `50. Mai ales
mama a suferit foarte mult fiind fiică de profesor de teologie și de preot. Nu a fost niciodată dată afară de la Facultatea de Fizică
și acest lucru este iarăși de fapt o dovadă că bunicul meu nu a avut o
activitate politică în interbelic, care să facă de așa natură încât și mama mea
să fie considerată ca fiind un element periculos democratic și care să fie
exclusă de la învățământ universitar, ceea ce s-a întâmplat cu copiii altora,
care, într-adevăr, fuseseră legionari sau angajați în conducerea antonesciană,
care a urmat dictaturile legionare.
Cine
face lumină în disputa despre Rugul Aprins?
I.V.: Apoi a venit
anul `58, anul cel mai
greu…
D.H.I.: Anul `58 a venit ca urmare a problematicii legate de Rugul
Aprins, însă acest lucru știm că tot ce a fost, să zicem o represiune împotriva
a unui grup de intelectuali creștini, nemaiavând nimic de a face cu
activitățile politice dinainte de primul de al Doilea Război Mondial. Deci este
cu totul și cu totul altceva…
I.V.: Grupul de la Antim.
D.H.I.: Zona Antim, zona Rugul Aprins, din care el nu a făcut
parte, asta trebuie să repet încă o dată. Nu s-a văzut niciodată ca fiind membru al Rugului
Aprins, pentru că avea, de fapt, o altă preocupare.
Toți cei care erau în Rugul Aprins doreau să găsească propria lor formă de
evlavie împreună prin această împreună rugăciune a Rugului Aprins. Bunicul meu a
conferențiat, după aceea vorbea foarte des despre ceea ce credea el că este
credința adevărată, însă nu era interesat prin însăși esența pregătirii sale
teologice și prin evlavia lui, nu avea niciun sens să fie de fapt membru al Rugului
Aprins. Dar această prietenie cu acești intelectuali…
I.V.: De cine era
mai apropiat din grup?
D.H.I.: De Mironescu, bineînțeles.
I.V.: Alexandru
Mironescu.
D.H.I.: De Mironescu, aveau legături de familie, chiar și cu
frații Joja, cu, bineînțeles, părintele Benedict, era în legătură cu toți, se
vizitau, această emulație intelectuală l-a atras foarte mult la București și
l-a făcut să rămână la București pentru că prin `54-`55 Mitropolitul Bălan a
propus o reîntoarcere la Sibiu, pe care el, a refuzat-o tocmai din acest motiv,
fiindcă era în legătură cu această viață intelectuală interesantă, care era la
București, și pe care nu ar mai fi găsit-o la Sibiu. Pot să spun că,
într-adevăr, toți membrii Rugului Aprins i-au fost prieteni sau în orice caz
cunoștințe. Da, cu Daniel Sandu Tudor, atât bunicul meu cât și mama mi-au spus
că el era o personalitate diferită. Era uneori un om complicat, deci cu el n-aș
fi putut spune că era prieten, însă de cunoscut îl cunoștea în orice caz.
I.V.: Daniel Turcea?
D.H.I.: Pe Daniel Turcea l-a cunoscut și l-a iubit și i-a iubit
foarte mult poezia, a considerat că este poate marele nostru poet creștin, și îi
invit și cu această ocazie pe toți cei care doresc să afle să citească cu
adevărat teologie creștină, poezie creștină, să-l citească neapărat pe Daniel
Turcea, este un poet fenomenal.
Cât
de apropiat a fost Dumitru Stăniloae de Andrei Scrima?
I.V.: Cu Andrei
Scrima în ce relație a fost?
D.H.I.: Cu Andrei Scrima s-au cunoscut dacă am înțeles bine cu o
seară sau cu două seri înainte de a pleca la Paris, a venit pe la noi pentru a
se despărți în mod special de bunicul meu și de ai mei, venea deci la noi în
vizită. Eu, bineînțeles, nu existam pe vremea aceea. După aceea nu s-au mai văzut și nici eu
nu pot să spun nimic despre Andrei Scrima, pentru că nu l-am cunoscut personal,
deci nu știu. A fost doar un singur lucru. Mama
odată mi-a spus: „am văzut un film cu Richard Chamberlain și era un film de
spionaj. Richard Chamberlain avea acolo o tunsoare, avea așa, părul pieptănat
pe spate” și era, dacă am înțeles bine, felul în care se pieptăna și Andrei
Scrima și după aceea mi-a spus: „m-am gândit în seara asta, în tot acest film
m-am gândit cumva neîncetat la Andrei Scrima.” Deci cam acestea sunt datele
poate puțin prozaice pe care le-am despre Andrei Scrima.
I.V.: Până în ce an a mers părintele ca profesor la
Facultatea de Teologie pe Sfânta Ecaterina?
D.H.I.: A mers multă vreme deci practic până în 1978-1979, s-a
dus până la prezentarea tezei de doctorat a acestor doctoranzi care au fost
generația Prefericitului Părinte Patriarh. Deci aceasta a fost ultima lui
generație. După aceea…
I.V.: Până la
începutul anilor `80.
D.H.I.: De la începutul anilor `80 nu a mai continuat. Probabil că ar fi putut încă să continue, însă deja
ajunsese la o anumită vârstă.
I.V.: Pe Părintele
Galeriu nu l-a cunoscut îndeaproape.
D.H.I.: Ba da, părintele Galeriu a fost doctorandul său.
I.V.: Jertfă și răscumpărare…
D.H.I.: Este sub
coordonarea părintelui, cu siguranță.
I.V.: Pentru că
părintele Galeriu a susținut în `72, `73.
D.H.I.: Cu siguranță bunicul meu a fost părintelelui Galeriu
îndrumător la teza lui de doctorat, indiscutabil, cu siguranță.
De
ce s-a oprit pentru un timp retipărirea lucrărilor lui Dumitru Stăniloae?
Dumitru Horia Ionescu: „A trebuit să luăm o pauză care a fost o pauză
administrativă, legată de faptul că nu mai era clar cum poți să îi pui numele
pe carte, și acesta este de fapt un lucru foarte important, pentru că acum de
acum încolo el și ca Autor este Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae și acest
lucru va fi așezat pe copertă”
I.V.: Acum am vorbit
despre cărți… Mai arătăm câteva. Este și această reeditare, pe care a făcut-o
Răzvan Bucuroiu, Lumea credinței, la
Editura Anastasia, o carte care a avut un mare succes în epocă, Șapte dimineți cu părintele Stăniloae,
convorbire realizată de Sorin Dumitrescu și acest volum Cele mai frumoase
comentarii la Filocalie ale părintelui Dumitru Stăniloae, selecția textelor de
Georgeta Anca Ionescu. Sunt câteva apariții să zicem relativ recente care întregesc
acest profil. Dincolo de acest volum, dincolo de aceste memorii, edițiile
critice, opera părintelui, în ce în ce stadiu vor continua să apară la editura Patriarhiei?
Ce știi despre asta?
D.H.I.: În orice caz suntem acum în acest stadiu în care putem
în sfârșit să reluăm publicarea operei Omnia
a bunicului meu. A trebuit să luăm
o pauză care a fost o pauză administrativă, legată de faptul că nu mai era clar
cum poți să îi pui numele pe carte, și acesta este de fapt un lucru foarte
important, pentru că acum de acum încolo el și ca Autor este Sfântul Părinte
Dumitru Stăniloae și acest lucru va fi așezat pe copertă. Începem cu studiile teologice pe care el le-a scris
de-a lungul anilor în revistele teologice. Deci așa numita să zicem presa
teologică, cum zicem noi, are foarte multe studii și articole apărute în
diferitele reviste teologice, începând din anii `50 și până când a trecut la domnul. Aceasta vor fi grupate probabil cronologic; este foarte
greu să găsești formula ideală dar probabil că vor fi grupate cronologic în mai
multe volume. Vor fi după aceea reeditările și, de asemenea, va fi și un foarte
mic volum, care are pentru mine un aspect deosebit de important. Când eram eu
în anul trei la Teologie, era prin 1980-81, vorbeam foarte des, adică vorbeam
zilnic despre ceea ce fac, ceea ce studiez, ceea ce învăț, ceea ce înțeleg. El mă ajuta foarte mult. Era foarte bucuros că eu studiam
teologia și am avut niște nelămuriri, deci nu aș spune într-un sens negativ,
însă ceva, ceva, parcă nu înțelegeam în mariologie și atunci el a scris pentru
mine un mic studiu de mariologie, pe care mi l-a făcut cadou și pe care eu l-am
citit. A fost pentru mine extrem de ajutător. M-am
hotărât acum să public și acest text, care este absolut inedit.
Inedit:
tratatul de mariologie scris de Dumitru Stăniloae pentru nepotul său, în curând
va vedea lumina tiparului
I.V.: Este inedit. Asta
voiam să te întreb.
D.H.I.: Este inedit, până când l-am ținut pentru mine, dar cred
că acum este momentul de a-l prezenta, de a-l arăta publicului. Deci nu este o
carte, să zicem, propriu-zis de teologie, este un studiu explicativ pe care un
bunic teolog îl scrie pentru un nepot mai puțin teolog, mai nevrednic teolog,
însă cred că tocmai acest fapt, că nu este un nivel atât de înalt, va fi foarte
ajutător pentru cei care vor într-adevăr să adâncească puțin această foarte
frumoasă parte a teologiei, care este mariologia.
Cine
i-a cerut lui Dumitru Stăniloae să reia disputa cu Lucian Blaga și de ce
Părintele a refuzat să o facă?
I.V.: Polemica lui
cu Lucian Blaga cum am vedea-o astăzi? Cum crezi că ar vedea-o astăzi?
D.H.I.: Bănuiesc că ar putea să fie din nou și ar putea să fie
din nou la același nivel intelectual și politicos care a fost și atunci făcut. S-a vorbit foarte mult și s-a vorbit foarte mult din
diferite contexte, care nu sunt, iarăși, foarte bine legate de ceea ce a fost
cu adevărat. Un lucru îl știu foarte bine de la mama. Ea era tot așa, bunicul
meu avea acest cult al plimbării, îi plăcea foarte mult să se plimbe și
împreună..
I.V.: În București
prin cartier.
D.H.I.: Nu, de
data aceasta era la Sibiu, sub Arini. Deci vorbim de perioada în care a scris,
Lucian Blaga era acolo refugiat, fiindcă facultatea de la Cluj s-a refugiat la
Sibiu după dictatul de la Viena și s-a întâlnit cu Lucian Blaga și s-au plimbat
împreună. Deci au stat de vorbă poate o oră la un nivel foarte colegial,
prietenos, adică mama nu a sesizat nimic care să fie cumva neașteptat sau
nepotrivit în discuția lor. Deci a fost o
gândire a unui filosof față de gândirea unui teolog, legată de această problemă
a existenței lui Dumnezeu. Ca să sistematizez aici bunicul meu i-a reproșat lui
Blaga această idee, cum poți să susții că Dumnezeu este un fricos? Cum spune
Blaga, Dumnezeu este Marele Anonim care se ascunde. De ce se ascunde? De ce îi
este frică? Cum putem noi să îi atribuim lui Dumnezeu niște sentimente care
sunt eminamente omenești. Argumentația sa are această, să zicem, valoare intrinsecă,
însă din punct de vedere teologic un teolog are dificultăți în a înțelege și a
accepta o asemenea ipoteză și este ceea ce bunicul meu a făcut, a combătut sau
poate că este prea mult spus, a combătut, a prezentat o altă formă a felului
cum noi trebuie să înțelegem raportul nostru cu Dumnezeu. Dar a fost ceva care
era, cum să spun, de asemenea legat de activitatea lor doi, din punct de vedere
academic și din punct de vedere, aș putea să o numesc, chiar științific. Deci
ei și-au expus niște puncte de vedere. Nu au fost identice, însă fiecare și-a
dat părerea, așa cum credea el că este mai bine. Ceea ce s-a întâmplat în 1990,
și nu știu dacă cunoști acest amănunt. O cunoaștem amândoi pe doamna Elena
Moise Solunca. Ea ne-a povestit, a fost odată împreună cu bunicul meu la
filozoful care era atunci membrul al Academiei și era chiar vicepreședintele
Academiei.
I.V.: Gheorghe
Vlăduțescu, a fost profesor la filozofie și vicepreședinte al Academiei.
D.H.I.: Vorbind
de Vlăduțescu, de profesorul și academicianul Vlăduțescu, și în cadrul acestei
discuții, academicianul Vlăduțescu i-a propus bunicului meu să reia această
dispută, și bunicul meu, conform cu ceea ce doamna Solunca ne-a povestit, a
spus „nu pot. Blaga a murit.”
I.V.: Nu mai am cu
cine să polemizez…
D.H.I.: Nu a
vrut să dea o poziție nouă în condițiile în care Blaga nu mai avea
posibilitatea să răspundă, și cred că acest lucru este semnificativ.
De
ce în Teologie simți că ești mereu la începuturi?
I.V.: Spune atunci
când a primit titlul de doctor honoris
causa al Universității București în 22 iunie 1992, spune părintele, „când
terminând liceul m-am hotărât să merg la Teologie îndemnat stăruitor de mama
mea, soră și nepoată de preot, un coleg m-a întrebat: ce vei face acolo, n-ai ce învăța o jumătate de zi. Acum câțiva ani
am spus, am studiat teologia zeci de ani și sunt mereu la început atât în
aspirația spre cunoaștere cât și în cea a progresului moral. Ai dreptate, mi-a spus el acum după ce
funcționase o viață întreagă ca profesor la o altă facultate”, că după o viață
de studiat Teologia spunea că este la început. Așa o fi și cu sfințenia…
Experimentăm fără să cunoaștem asta. E mereu un început… și Sfântul scoate,
cum să zicem, ce e mai bun, sămânța aia de divină, care este în fiecare?
D.H.I.: Bănuiesc, nu pot să îmi dau cu părerea, să spun că am o
părere autorizată asupra sfințeniei, pentru că este ceva care cu siguranță nu
mă va privi niciodată și Doamne, îți mulțumesc, că…
I.V.: Ești sigur de
asta.
D.H.I.: Sunt absolut sigur, sunt cât se poate de sigur de ceea
ce afirm. Deci nu pot să spun decât să dau un răspuns care poate să fie iarăși
la nivel speculativ. Pentru el intrarea în Teologie a fost de fapt intrarea în
acest minunat univers al Sfinților Părinți și acest univers este atât de frumos,
atât de duhovnicesc, atât de spiritualizat, încât această experiență am făcut-o
și eu la nivelul înțelegerii mele. De fiecare dată când citești operele unor anumiți
sfinți, hai să luăm pe Sfântul Simeon Noul Teolog… dar este pur și simplu o
alegere acuma… care este despre….
I.V.: Care a scris Imnele iubirii…
D.H.I.: De fiecare dată când citești scrierile Sfântului Simeon
Noul Teolog ajungi la o altă înțelegere și aceasta este faptul că nu tu, ca om,
nu ai posibilitatea de a înțelege de la bun început cuvântul lui Dumnezeu, așa
cum a fost el revelat, adică aș spune șoptit, la urechi, de către Dumnezeu,
șoptit la urechea unui sfânt, și atunci îți trebuie mai multe lecturi pentru a
putea încetul, cu încetul, să ajungi într-adevăr să înțelegi sau să încerci să
înțelegi aceste nemaipomenite bogății spirituale care sunt cuprinse în aceste
texte. Ocupându-se de Teologie el a înțeles foarte bine acest lucru de aceea a
și revenit de multe ori asupra unor tratate de Teologie, pe care a încercat o a
doua oară să le comenteze, tocmai prin faptul că a ajunsese la un alt nivel de
înțelegere al acestor texte. Aceasta a vrut el să spună că, de fapt, ceea ce
îmi spunea și mie când eram eu student, îmi spunea „bun, acum te vei introduce
în Teologie însă vei avea încă foarte multe de citit până când să ajungi să
începi să înțelegi puțin din teologie.”
Stăniloae,
un filosof înainte de Filocalie?
I.V.: Filocalia e
ceea care a schimbat cumva, e un moment, e cotitura în viața sa…
D.H.I.: Neîndoios, pentru că până la Filocalie a fost un, să
zicem, putem să spunem, poate un filosof creștin sau poate un teolog preocupat
și de sferele filozofice. Prin intrarea în Filocalie el devine ceea ce putem să
spunem filocalic, și sper să nu pară banal acest lucru, pentru că a fi
filocalic înseamnă într-adevăr a înțelege și a trăi textele Sfinților Părinți. Deci
a depășit stadiul de teolog în sensul curent al cuvântului și a încercat,
într-adevăr, să ajungă foarte, foarte, cât mai aproape de Dumnezeu, atâta cât
ne este nou îngăduit. Marii teologi sunt cei care se apropie de cuvântul
Domnului, așa cum, de exemplu, Sfântul Grigore Palama înțelege că, poate la un
moment dat, poate undeva, să deslușească energiile necreate, luminile necreate.
Așa și fiecare dintre noi ajunge la un moment dat să fie mai aproape de esența
adevărului creștin, de ceea ce Dumnezeu, în iubirea Sa, a vrut să ne destăinuiască
și este după puterea fiecăruia și după dorința fiecăruia și după strădania
fiecăruia de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu. Din acest punct de vedere el a depășit stadiul de teolog,
fiind într-adevăr un om evlavios, care într-adevăr, a iubit universul Sfinților
Părinți, și aceasta este de fapt viața lui, așa cum a apărut, s-a dezvoltat,
până în momentul în care a trecut la Domnul.
Sfântul
a cărui meserie i-a fost și hobby
I.V.: Pe dimensiunea
lumească, ludică a sa, care a fost, să zicem, un hobby, un lucru care îi făcea
mare plăcere, o pasiune.
D.H.I.: Nu avea…. Deci
hobby-ul era să traducă și să scrie. El a avut șansa aceasta, ca meseria să-i
fie și hobby, neîndoios, altfel nu ar fi avut aceasta stăruință să te trezești
în fiecare dimineață pe frig, la 5 dimineața, și să începi să traduci mai
departe din Sfântul Palama sau din Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dar îi plăcea
foarte mult să sta de vorbă cu oameni interesanți, nu neapărat intelectuali,
fiindcă nu veneau să-l viziteze doar intelectuali, veneau oameni diferiți, însă
de multe ori îl vedeai cum discuțiile cu diferiți parteneri de convorbire
începeau din ce în ce mai mult să îl atragă. Urmărea cu foarte mare interes
activitatea culturală, cea a scriitorilor, cea cineaștilor, mergea la teatru,
mergeam împreună la cinema, am văzut foarte multe filme împreună. Îi plăcea, de
asemenea, să asculte muzică. Am fost la concerte împreună, deci avea
activitatea unui om care este pasionat de ceea ce noi înțelegem ca fiind
frumos. Deci într-adevăr filocal.
Nepotul
Sfântului Dumitru Stăniloae, între România și Germania: „acasă, și locurile în care am copilărit sunt foarte importante pentru
mine, și sper, în continuare, să am această posibilitate de a fi nu între două
lumi”
I.V.: Tu ai plecat
în Germania. Ai lucrat la o
editură foarte mulți, mulți ani. Editură importantă în Germania. Din toate
drumurile tale, unde te simți cel mai bine? Pe Calea Moșilor, când erai copil,
adolescent, sau în Germania, sau unde e acasă pentru tine, la Vlădeni? Pe unde ai fost recent… Unde, unde te simți cel mai
confortabil?
D.H.I.: Aș vrea să spun că peste tot și acesta este un paradox
care și mie îmi este foarte, foarte greu de explicat. Doresc să reușesc să
zicem așa ca o albină, să iau ceea ce este mai frumos din toate locurile pe
unde am fost și unde sunt. De exemplu și orice fel de vizită la Vlădeni este
pentru mine un eveniment, fiindcă imediat mă reașez în acele momente fericite,
pe care le petreceam acolo, și încerc să îmi imaginez cum era lumina de atunci,
față de lumina de acum, și spuneam, „uite acel lucru s-a întâmplat acum aproape
50 de ani și era soare, era lumină, măgura Codlei se vedea într-un anumit fel”.
Deci încerc să fac această transpunere. După aceea, când sunt în Germania,
încerc să găsesc lucrurile care sunt, de asemenea, acolo, foarte interesante,
fiindcă găsești foarte multe lucruri interesante în cultura germana, și cumva
vreau să încerc să mă străduiesc să le explic pentru cei care îmi citesc
articolele aici în România. De asemenea ceea ce văd și îmi place aici în
România, deci această sociabilitate, deci oamenii aici sunt altfel, sunt mult
mai sociabil, sunt mult mai credincioși, sunt mult mai deschiși către o anumită
formă de evlavie. Toate aceste lucruri încerc să le explic prietenilor mei spunându-le
că „uite, există și această posibilitate de a te apropia poate mai mult de
Dumnezeu.” Bineînțeles pe cei care interesează acest lucru, deci nu aș putea să
spun că mă văd neapărat numai într-un singur loc acasă, și nu aș putea să spun
că am, să zic, o preferință cu totul și cu totul specială asupra unui anumit
loc. La Freiburg am lucrurile așezate, fiindcă acolo am stat până acum cel mai
mult. Deci am o anumită comoditate, o anumită rutină, care îmi face ca viața să
fie puțin mai ușoară. Însă acesta este motivul pentru care vin, vin și mă
reîntorc, și iarăși vin în România pentru că nu aș putea să trăiesc fără aceste
reveniri în ceea ce este într-adevăr acasă,
și locurile în care am copilărit sunt foarte importante pentru mine, și sper,
în continuare, să am această posibilitate de a fi nu între două lumi, ci în
două lumi care pot să fie de o manieră foarte, foarte frumoasă, și interesante,
complementare.
Dumitru
Horia Ionescu despre Catedrala Neamului: „faptul
că unii sunt pentru și alții sunt contra, și alții sunt indiferenți, este, de
fapt, ceea ce trebuie să fie”
I.V.: Ai fost la
Sfințirea Picturii Catedralei Naționale, ai și scris un articol despre asta, și
făceai o paralelă interesantă, spuneai că dacă Notre Dame, dacă Franța unde e stat
laic, a refăcut catedrala, că practic a fost o refacere din temelii a
catedralei în urma incendiului devastator, iată că și România oferă un exemplu,
un reper extraordinar. Ți se pare că este proiectul centenarului, ca să zic, că
de fapt în 2018 a fost prima sfințire?
D.H.I.: Neîndoios, este ceea ce nu aveam și ceea ce acum avem,
și dovadă pentru acest lucru este faptul că încă de atâtea zile, catedrala este
deschisă pentru a fi vizitată și încă mai vin pelerinii și noaptea de peste tot
să o vadă. Deci este într-adevăr, sincer să fiu, poate că este și pentru mine o
surpriză, acceptanța pe care publicul o are, și spun numai între ghilimele,
publicul, deci oamenii interesați… au pentru catedrală… și știți
întotdeauna oamenii sunt cei care decid într-un fel sau în altul. Faptul că ei
au luat această decizie de a vizita catedrala și de a o considera ca fiind
parte din sufletul lor înseamnă că a fost într-adevăr ceea ce le lipsea. Dacă
ar fi fost ceva care nu era neapărat necesar nu ar fi venit. Nimeni nu stă în
frig, totuși este frig, acum nimeni nu stă ore întregi în frig, să vadă ceva,
un monument pentru care nu are niciun fel de afecțiune sufletească. Nu, deja
ne-a intrat catedrala în suflet, și cred că acesta este lucrul cel mai
important, și cea mai clară dovadă că aveam nevoie de ea, așa cum am scris în
acest eseu. Deci a fost ceva, ce am spus, foarte spontan. Încă o dată, repet,
nu este o catedrală mare, pentru că nu este o catedrală care să strivească.
Este, într-adevăr, un lăcaș de cult, în care te simți ocrotit și iarăși, spun
acest lucru, este cred într-adevăr foarte, foarte bine legat de această
aspirație, către ceruri, pe care noi, românii, o avem de multe ori fără să ne
dăm seama. Avem o legătură duhovnicească cu cele care sunt sus acolo, în rai,
și acum avem posibilitatea să demonstrăm că acest lucru ne-a rămas mai departe
în suflet, așa cum gândeau și înaintașii noștri. Este bine că avem catedrala
aceasta… Bun, au fost dezbateri. Cred că este un semn foarte sănătos de
democrație, pe care noi îl practicăm aici. Acum după atâția ani de teroare
comunistă, faptul că unii sunt pentru și
alții sunt contra, și alții sunt indiferenți, este, de fapt, ceea ce trebuie să
fie, pentru că fiecare are dreptul să își spună o părere, însă bucuria
aceasta și acest entuziasm de a sta la coadă, repet, este dovada că această
catedrală a fost exact ceea ce nouă ne trebuia acum. Și este poate un sfârșit
de secol, într-un anumit fel, și un început de alt secol. Să sperăm. Mi-ar
plăcea să fie așa.
I.V.: Îți mulțumesc
mult pentru prezența ta.
D.H.I.: Eu îți mulțumesc.
I.V.: Și te mai aștept să mai discutăm poate despre
lumea intelectuală a anilor `60-70 la București; știu că și părintele Stăniloaie avea foarte mulți
apropiați, prieteni care îl vizitau. Predicile lui de la biserica de lângă
Sfântul Gheorghe Nou.
D.H.I.: La Biserica Răzvan.
Dumitru
Horia Ionescu despre podcastul Avangarda și rolul dialogurilor culturale în
spațiul public: „putem să facem trecerea
dintr-o lume, care se duce pe încetul, și o lume care vine, iarăși, pe
încetul.”
I.V.: La Biserica
Răzvan. Ai cunoscut tu însuți foarte multe nume importante din literatura
noastră și cred că ar merita pentru cei de astăzi să readucem figurile unora
dintre ei. Dar despre aceasta, cum se zicea la Telenciclopedia, în anii 80, în
episodul următor. Îți mulțumesc mult și aș vrea în finalul acestei a doua părți
a discuției noastre, să te rog să adresezi un gând, o urare.
D.H.I.: Întâi și întâi sunt convins că pentru fiecare dintre noi
a urmări episod de episod acest podcast este o îmbogățire sufletească, și este,
în același timp, tot timpul, o tradiție de care noi avem nevoie. Vorbim în
diferite feluri despre tradiție, însă acest podcast, aceste dialoguri pe care
tu le propui, ni le propui nouă celor care le ascultăm și le citim. Această
tradiție este de fapt într-adevăr esența a ceea ce noi am avut, am trăit, trăim
acum și încercăm să ducem mai departe. Și dragă Ionuț, vreau să spun numai
acest lucru, să-ți dea Dumnezeu sănătate, să ai din ce în ce mai mulți
interlocutori care sunt și din generația tânără, astfel încât această ștafetă
să meargă mai departe. Cred că aceasta este o sănătate intelectuală pe care
trebuie noi să o avem și pe care trebuie să o cultivăm și pe care trebuie
într-adevăr să o îngrijim ca să nu se piardă. Avem o tradiție de care suntem
mândri. Nu tot ceea ce înseamnă tradiție este neapărat necesar de a fi dus mai
departe. Însă aceste discuții pe care tu le porți sunt un semn, că într-adevăr putem să facem trecerea dintr-o lume, care
se duce pe încetul, și o lume care vine, iarăși, pe încetul. Dar noi suntem
acum obligați prin felul cum noi acționăm ca să dăm mai departe lumii care va
veni ceea ce este de fapt frumos în sufletul nostru, și găsesc că acest podcast
este la nivelul tehnologic de astăzi și la felul cum gândesc oamenii astăzi. E
o formulă foarte potrivită pentru a realiza acest lucru de a face această
trecere și dă-mi voie să îți fac un compliment. O faci foarte bine și asta nu
înseamnă că vreau neapărat să mă mai aduci încă o dată aici în discuție, ci
pentru că, știi, vorbim foarte des și spun de multe ori ceea ce mi-a plăcut și
ceea ce nu mi-a plăcut în interviurile tale. Așa că sunt foarte convins că
facem o treabă care ne ajută și care îi va ajuta și pe cei care vin după noi.
I.V.: Îți mulțumesc mult!
D.H.I.: Eu îți mulțumesc.
