Donald Trump a promis triumfător în
campania electorală că va încheia războiul din Ucraina în 24 de ore după ce va
deveni Președinte. Au trecut aproape 7 luni de la instalarea sa la Casa Albă,
iar războiul din Ucraina nu dă semne că se apropie de final.
FOTO AFP
Scopul
lui Vladimir Putin în războiul din Ucraina rămâne neschimbat din 24 februarie
2022 până astăzi: demilitarizarea Ucrainei, respectiv anihilarea totală a
oricărei puteri militare a Ucrainei și renunțarea la pretenția de a adera la
NATO; denazificarea, respectiv înlăturarea de la putere a președintelui
Zelenski și instituirea la Kyiv a unui regim pro-rus; anihilarea completă a
statalității Ucrainei pe care o acuză în permanență că ar fi un stat
artificial. Ucraina nu are dreptul să existe,
iar ucrainenii sunt de fapt ruși care au uitat ce sunt datorită propagandei
occidentale. De mai bine de trei ani, Putin nu a retractat niciun milimetru din
această gândire. El este, la ora actuală, cel mai consecvent dintre toți
liderii politici implicați în războiul din Ucraina. Toți ceilalți și-au schimbat
opiniile, fiind mai îndepărtați sau mai apropiați de aceste idei.
Federația
Rusă rămâne astfel cel mai activ proiect colonial care pare a nu avea niciun
obstacol. Expansiunea Federației Ruse se bazează, în prezent, ca și în trecut,
pe ideea ruskyi mir: oricine vorbește limba rusă, indiferent în ce țară
s-ar afla, trebuie apărat de Moscova, inclusiv prin acțiuni concrete împotriva
statului pe teritoriul căruia se află respectiva persoană. Este ca și cum Marea
Britanie ar considera că toți vorbitorii de limbă engleză din, să spunem, România,
ar fi supuși ai Coroanei. Ideea că unii folosesc limba rusă ca lingua franca,
precum odinioară latina sau astăzi engleza, fără nicio consecință asupra
apartenenței la Federația Rusă, este complet străină lui Vladimir Putin.
De
cealaltă parte, Ucraina are toate atributele unui stat: a fost recunoscută în
granițele ei, inclusiv Crimeea, de întreaga comunitate internațională, inclusiv
Federația Rusă, cetățenii Ucrainei comunică în limba ucraineană, iar întregul
teritoriu al Ucrainei beneficiază, cel puțin teoretic, de garanțiile de
securitate oferite prin Memorandumul de la Budapesta din 1994.
FOTO Profimedia
Deosebirea
fundamentală între Ucraina și Federația Rusă ține nu doar de apartenența la o
comunitate de valori, ci și, într-un plan concret, de definirea teritoriului
prin Constituție. Ucraina nu poate înstrăina părți din teritoriul său național.
Federația Rusă a organizat în septembrie 2022 referendumuri falsificate în
patru oblast-uri ucrainene: Donețk, Lugansk, Kherson și Zaporojie, prin care
aceste regiuni au solicitat alipirea la Federația Rusă. Statele occidentale și
Ucraina nu recunosc aceste referendumuri dar aliații Federației Ruse, precum
Bekarus, Coreea de Nord, Nicaragua și Siria, le-au recunoscut. Mai mult,
Vladimir Putin a insistat ca și Constituția Federației Ruse să fie modificată
pentru a defini teritoriul statal ca înglobând și aceste patru regiuni. Prin
aceste gesturi, Putin a făcut practic imposibilă orice discuție la masa
tratativelor privind soarta acestor teritorii. Doar că acest calcul de la
începutul războiului s-a dovedit a fi eronat. Federația Rusă nu a reușit să
dețină nici jumătate din teritoriul Kherson sau Zaporojie, aproape 100% din
teritoriul Lugansk și un procent variabil din teritoriul Donețk unde se dau în
prezent cele mai aprige lupte.
În
acest punct a apărut prima fractură logică în revendicările lui Putin: în cazul
oblast-urilor Kherson și Zaporojie, un acord de pace poate să se refere la
înghețarea frontului pe actualele aliniamente însă, în cazul Donețk și Lugansk,
acestea ar trebui să revină în totalitate Federației Ruse.
Trebuie
remarcat că negociatorii SUA nu au pus în evidențîă absolut deloc această fractură
logică: ce urmărește Federația Rusă? Respectarea Constituției sale? Atunci de
ce două regiuni nu trebuie să facă parte integral din Federația Rusă, ci doar
celelalte două?
Putin
și delegația sa au fost lăsați să își exprime această falsă logică la Anchorage.
În schimb, Donald Trump i-a reproșat lui Zelenski că se împiedică în câteva „detalii”
care țin de Constituția Ucrainei, în loc să agreeze la cesiuni de teritoriu în
favoarea Federației Ruse. Donald Trump a aplicat astfel două raționamente
diferite Federației Ruse și Ucrainei: de ce nu a reproșat și delegației ruse că
invocă în mod complet ilogic Constituția Federației Ruse?!
FOTO EPA EFE
Dacă
delegația americană ar fi dorit să ofere argumente împotriva logicii Federației
Ruse după care teritoriile nu pot fi negociate, din moment ce sunt menționate în
Constituția Federației Ruse, ar fi folosit argumentul precedentului Poloniei
după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Polonia a semnat cu URSS pe
data de 5 februarie 1946 un tratat de pace cu URSS prin care ceda teritoriile
din răsărit (cel mai important fiind orașul Lviv). Mai mult, acel teritoriu
cedat se afla complet sub controlul Armatei Roșii – ceea ce nu se îmtâmplă acum
în Donețk. Stalin a folosit aceeași tehnică precum Putin în prezent: a modificat Constituția URSS pentru
a preciza că Bialystok este capitala unui oblast al RSS Belarus. Cu toate
acestea, Stalin a fost de acord ca Bialystok să fie returnat ulterior Poloniei.
Prin urmare, pentru URSS și pentru Federația Rusă, Constituția nu este decât un
petec de hârtie care poate fi contrapus Occidentului atunci când este vorba de
interesele ruse dar care poate fi încălcat după bunul plac oricând. Stalin, ca
și Putin, au speculat obsesia pentru legalitate tipic occidentală. Atunci când
Ucraina invocă propria sa Constituție pentru a nu legitima rapturi teritoriale,
aplică aceeași logică. Atunci cînd Federația Rusă invocă propria Constituție, o
face doar de formă, selectiv, în funcție de context și de împrejurări.
Un
negociator onest ar fi trebuit să ceară ambelor părți să se angajeze să ia în
calcul modificarea propriei Constituție după încheierea negocierilor de pace,
în funcție de rezultatul acestor negocieri. Donald Trump nu a fost un
negociator onest: a cerut lui Zelenski să încalce Constituția Ucrainei dar nu
și lui Putin să uite de falsele referendumuri de anexare.
O
altă contradicție logică în poziția Federației Ruse se referă la termenii în
care poate să fie realizată pacea în Ucraina. Există trei modalități prin care
un război se încheie: încetare a focului, armistițiu, acord de pace. Un război
de o asemenea amploare nu poate fi încheiat pur și simplu printr-un acord de
pace, fără a trece prin primele două etape. Un acord de pace nu poate fi
negociat câtă vreme ostilitățile militare încă mai au loc. Nimeni însă din
delegația SUA prezentă la Anchorage nu i-a explicat lui Vladimir Putin acest
aspect, pe care dealtfel Federația Rusă îl cunoaște foarte bine. Dimpotrivă,
pare că Donald Trump și-a însușit logica lui Vladimir Putin: acord de pace,
fără armistițiu sau încetare a focului. Pentru Trump, cuvîntul “pace” sună foarte bine – nu mai
contează deloc contextul în care este folosit.
Ne
amintim foarte bine cât de pervers a folosit URSS aceeași logică a încheierii
conflictului doar prin eliminarea etapelor logice acord de încetare a focului –
armistițiu – acord de pace atunci când, imediat după momentul 23 august 1944, România
a solicitat un acord de încetare a focului. URSS a tergiversat încheierea
oricărui act formal cu România până la data semnării armistițiului în data de 8
septembrie la Moscova. Ce s-a întâmplat în perioada 23 august – 8 septembrie
1944? URSS a arestat aproape întreaga armata română aflată pe front la data de
23 august și a trimis zeci de mii de militari în prizoneriat în Donbas. Din
moment ce nu exista încă o stare de război între cele două țări, Stalin a amânat
cât s-a putut semnarea unui armistițiu pentru a efectua ceea ce astăzi Putin
numește “demilitarizare”.
Cam așa ar arăta un acord de pace care
să excludă o încetare a focului: doar Federația Rusă să poată continua ostilitățile,
să aresteze militarii ucraineni și să-i trimită în Siberia, iar Ucraina să nu
întreprindă „acte ostile”, din moment ce s-a angajat la „negocieri de pace”.
Exact acest obiectiv și l-a asumat și Donald Trump după întâlnirea cu Vladimir
Putin, exact acesastă poziție a fost transmisă și liderilor europeni.
FOTO EPA EFE
Pentru
Federația Rusă, terminologia nu este deloc indiferentă. Motivul pentru care
refuză cu obstinație termenul „armistițiu” este acela că Moscova nu recunoaște
oficial faptul că se află în stare de război cu Ucraina, ci doar în mijlocul
unei „operațiuni militare speciale”. „Armistițiu” ar însemna recunoașterea unei
stări de beligeranță între Federația Rusă și Ucraina, ceea ce Putin evită cu
orice preț. A se remarca faptul că Putin nu folosește niciodată în public
termenul “armistițiu”,
în timp ce Trump nu pare a înțelege diferența între încetare a focului,
armistițiu și acord de pace, folosind haotic cele trei expresii, câteodată
chiar și simultan.
Delegația
rusă a acordat un rol deosebit detaliilor care marchează deținerea puterii la
nivel simbolic și a inițiativei în negocieri. Alegerea Alaska nu a fost
întâmplătoare – un teritoriu care s-a aflat în posesia Imperiului Ţarist. Opțiunea
Alaska nu a fost impusă de Putin ci, culmea, a fost propusă de partea
americană, foarte puțin familiarizată se pare cu moștenirea rusă a acestei
regiuni care persistă și în prezent. Putin s-a oprit la Magadan pentru a
celebra colaborarea sovieto – americană în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, a pus flori la mormintele militarilor sovietici înmormântați în
Alaska, a vorbit despre moștenirea rusă în Alaska la nivel de denumiri de
localități păstrate din timpul apartenenței la Imperiul Ţarist, a omagiat
contribuția Ortodoxiei ruse la viața spituală din Alaska – aspecte dealltfel
incontestabile. Mai mult, Putin a insistat pe aspectele de istorie, a venit la
convorbiri cu delegația SUA blindat de hărți, documente, etc. – probabil pentru
a dovedi că Donbas și Malorusia sunt vechi teritorii rusești încă dinainte de
era noastră.
Mai mult, purtătorul său de cuvânt, Dimitri Peskov, nu a ratat
ocazia să transmită presei că președintele rus a studiat tot drumul până în
Alaska hărți și documente. De cealaltă parte, delegația americană nu a inclus nicio
o persoană care să cunoască evoluția conflictului ruso – ucrainean.
FOTO AFP
Mai mult,
nimeni din delegația SUA nu părea să fie la curent cu ce au discutat SUA cu Federația
Rusă înaintea izbucnirii războiului din Ucraina. Dacă în delegația rusă s-au
aflat persoane precum Lavrov care de mai bine de două decenii participă la
reuniuni la vârf cu oficialii americani, în delegația SUA cel mai „experimentat”
interlocutor a fost….Witkoff care a luat contact cu această problematică cu doar
câteva luni mai înainte. Este o lecție și pentru România: întotdeauna trebuie să ai într-o
delegație la un asemenea nivel un diplomat experimentat care să mai fi
participat la discuții cu interlocutorii pe care îi ai în față. Din delegația
SUA a lipsit un militar care să poată verifica în timp real afirmațiile
delegației ruse privind realitatea de pe front. Reforma administrației la Washington
a dus la această situație deplorabilă. Să vedem la ce va duce reforma
administrației la București.
O
altă fractură logică a discuțiilor de la Anchorage privește soarta
exploatărilor de metale rare din Ucraina. Ne aducem aminte că Trump i-a
reproșat lui Zelenski că nu are la el „cărți”, nu are ce oferi la schimb
Federației Ruse. Pentru a se arăta „îngăduitor”, Trump a oferit și soluția:
Ucraina să ofere SUA o participare masivă la exploatarea metalelor rare.
Acestea se află, în marea lor majoritate, în Donbas – în partea ocupată de
Federația Rusă dar și în partea ocupată legitim de Ucraina. Care este proporția
între potențialul celor două părți din Donbas, este greu de estimat – este
nevoie de prospecțini geologice care deocamdată sunt doar în stadiul de
proiect.
Dacă SUA este interesată de explotarea metalelor rare în Donbas, de ce
agrează ca întregul Donbas să revină Federației Ruse?! Este de-a dreptul absurd
să te bați pentru un obiectiv, ca mai apoi să cedezi tot ce ai obținut unui
stat terț. Nu ar fi la fel de absurd dacă delegația SUA ar fi agreat cu cea a Federației
Ruse ca exploatarea metalelor rare să se facă în comun, la fel ca și în Arctica: SUA oferă tehnologia de exploatare
și realizează harta geologică a zăcămintelor, Federația Rusă pune la dispoziție
teritoriul Donbas și obține o cotă din profit. Dacă așa stau lucrurile, de ce
Trump a tăcut la conferința de presă? De ce nu a precizat cum vede soarta
acordului semnat cu Ucraina legat de exploatarea metalelor rare? În realitate,
pe Trump nu îl interesează cine va deține aceste zăcăminte, atâta vreme cât
țara care le deține face un „deal”cu el personal.
FOTO AFP
În
fine, ultima fractură logică și totodată cel mai mare eșec al „summit-ului
penttrru pace” de la Anchorage se referă la garanțiile de securitate care
trebuie acordate Ucrainei. Această problemă nu pornește de la zero, așa cum
încearcă să o prezinte deopotrivă Putin și Trump, ci are o istorie complicată
care a impus cu timpul anumite standarde ce nu pot fi ignorate în prezent. În
primul rând, Ucraina beneficiază în continuare de garanțiile de securitate
oferite de Memorandumul de la Budapesta de către SUA, Marea Britanie și Franța.
În al doilea rând, oricât ar părea de paradoxal, Ucraina beneficiază de
garanțiile de securitate, chiar și mimimale, oferite de acordurile de la Minsk.
Federația Rusă a denunțat aceste acorduri în contextul începutului invaziei
Ucrainei. Totuși, aceste acorduri au beneficiat de garanți, Franța și Germania
care au fost co-mediatori, alături de Ucraina și Federația Rusă. Însă aspectul
total ignorat la Anchorage și în general în discuția actuală legată de
garanțiile de securitate acordate Ucrainei este că Ucraina a semnat în perioada
februarie – iulie 2024 acorduri de securitate bilaterale cu: Marea Britanie, Franța, Germania, Danemarca,
Italia, Canada, Olanda, Letonia, Spania, Belgia, Portugalia, Suedia, Norvegia,
Japonia, SUA, Islanda, Luxemburg, Polonia, Estonia, Lituania, Finlanda și România.
România a semnat un acord bilateral de securitate cu Ucraina în data de 11
iulie 2024, cu durata de 10 ani.
Astfel,
Ucraina are semnate acorduri de securitate cu majoritatea statelor membre NATO.
Evident, existența acestor acorduri nu înseamnă automat și garanții de
securitate dar Donald Trump a părut să fi uitat total că SUA a semnat în iunie
2024 un acord de securitate cu Ucraina,
din moment ce, înainte, în timpul și ulterior summit-ului de la Anchorage, a
vorbit despre necesitatea ca…europenii să ofere garanții de securitate
Ucrainei. Prin urmare, acordul încheiat cu Ucraina de Administrația Biden mai
este obligatoriu pentru Administrația Trump sau a fost denunțat, însă doar la
nivel de discurs politic?
Ucraina
are așadar garanții de securitate. Modeste, este drept dar discuția despre
aceste garanții nu pornește de la zero, așa cum ne transmit Trump și Putin.
Ucraina are nevoie de garanții de securitate mai extinse decît în prezent care
să preîntâmpine orice eventuală nouă agresiune rusă. Nu există deocamdată ceva
intermediar între actualele garanții de securitate și apartenența la NATO. Aceasta
este dealtfel marea vulnerabilitate din prezent a statelor europene care
sprijină Ucraina: nu au definit nici până acum concret ce pot oferi Ucrainei ca
garanții de securitate. Un aspect remarcat dealtfel frecvent – a se vedea și
cea mai recentă intervenție în acest sens a lui Bernard Henri – Lévy din Le
Point. Potrivit surselor prezente la discuțiile de la Anchorage, Federația Rusă
a fost de acord ca Ucraina să beneficieze de garanții de securitate dar nu să
și adere la NATO. Liderii europeni sunt însă blocați în ideea construirii unui
aranjament de securitate pe care Ucraina să îl considere satisfăcător pentru
interesele sale legitime. Singurul lider european care a enunțat o idee
coerentă în acest sens a fost Georgia Meloni care a afirmat că Ucraina trebuie
să se bucure de protecția statelor membre NATO ca și cînd ar fi un membru al Alianței, fără ca însă să fie.
Ulterior, mai mulți lideri europeni au preluat ideea doamnei Meloni dar mai
degrabă au repetat-o mecanic, fără a merge mai departe. Pot exista astfel de
garanții?
Georgia Meloni FOTO AFP
Răspunsul este afirmativ, dealtfel există un stat care, fără să fie
membru NATO, se bucură de protecția unor state membre NATO de fiecare dată când
este agresat. Exemplul Israelului arată că pot fi extinse garanții de
securitate și fără ca ele să fie formalizate. Astfel se explică paradoxul uriaș
al ultimilor ani: Israelul a fost apărat de SUA, Marea Britanie și Franța, fără
să facă parte dintr-un aranjament de securitate colectivă, în timp ce Ucraina,
cu acorduri de securitate semnate cu majoritatea statelor NATO, a fost
bombardată în continuu de Federația Rusă, fără ca vreun stat dintre cele cu
care are astfel de acorduri să intervină.
Cel
mai mare dezastru de la Anchorage a constat nu în umilirea unui partener fidel
SUA precum Ucraina, ci în faptul că Vladmir Putin a fost lăsat să vorbească în
conferința de presă despre vechea lui obsesie a „cauzelor profunde ale
războiului din Ucraina”. Acest limbaj este tradus prin extinderea NATO în eEuropa
de Est după sfârșitul Războiului Rece și în prezența trupelor NATO sau SUA în
aceste țări. Donald Trump a părut să aprobe această logică a „cauzelor profunde”,
nu a sancționat în niciun fel această exprimare, fiind prezent când Putin făcea
aceste afirmații. Ne amintim că delegațiile rusă și americană au discutat îndelung
în perioada decembrie 2021 – ianuarie 2022 aceste „cauze profunde”, invocate de
Federația Rusă. Atunci acest argument a fost respins la modul cel mai
categoric. Donald Trump manifestă o ciudată amnezie față de felul în care SUA
au argumentat atunci extinderea NATO. Din acest motiv, țările din Europa de Est
au toate motivele să fie îngrijorate. Dacă Federația Rusă va propune într-un
acord de pace, cu care Administrația Trump va agrea, că trebuie eliminate „cauzele
profunde”? Dacă Federația Rusă va continua războiul din Ucraina până când vor
fi eliminate toate “cauzele
profunde”? Ce părere au despre acest aspect cei care conduc la ora actuală România?
Prea
multe erori flagrante din partea delegației SUA s-au produs simultan la
Anchorage. Dacă se mai adaugă la toate acestea și partea de protocol la cote
maxime care a putut fi remarcată la nivel planetar, summit-ul de la Anchorage a
fost un eșec de proporții. Nu doar pentru SUA dar mai ales pentru Ucraina și
pentru Europa în general. Donald Trump obișnuia să afirme în timpul campaniei
electorale că cea mai mare umilință a SUA după Pearl Harbour a fost retragerea
din Afganistan din august 2021, sub auspiciile președintelui Biden. După
încheierea acestei escrocherii globale intitulată „summit pentru pace”, putem
afirma fără nicio rezervă că pentru SUA cel mai mare dezastru după Pearl Harbour
a fost Anchorage. Pentru actuala generație de americani, Anchorage este
echivalentul Pearl Harbour sau al războiului din Vietnam – o dramă care va avea
urmări de la o generație la alta.
Anne
Applebaum a avut dreptate în articolul publicat în The Atlantic: mai întâi
trebuie ajutată Ucraina să se impună în fața Federașiei Ruse, apoi va veni în
mod natural și pacea, nu artificial, impusă cu forța unilateral. O pace de
durată și nu simulacrul de pace care s-a discutat la Anchorage.
