Capitolul la care România poate deveni o forță în Europa. Expert de la Oxford: “Asta e calea pentru noi, să devenim o forță pentru a face față Rusiei”

Politologul
Corneliu Bjola, profesor la Universitatea Oxford și director al
Oxford Digital Diplomacy Research Group, a acceptat provocarea lansată
de „Adevărul” și a analizat parcursul României de după 1989,
cu plusurile și minusurile sale, dar și prezentul și, mai ales,
viitorul predictibil. Bjola vine și cu câteva sfaturi pentru
actuala clasă politică și indică direcția cea mai avantajoasă
spre care ar trebui să o ia România. Cel mai important, Corneliu
Bjola explică și care ar putea fi profilul de țară care ar
garanta o poziție cât mai solidă pentru România în cadrul UE și
NATO și i-ar aduce statutul de putere regională.

România poate deveni o forță pe flancul estic NATO. FOTO: Captură video

Adevărul:
Au trecut trei decenii și jumătate de la Revoluție, timp în care,
cu bune și cu rele, România s-a schimbat față de perioada
comunistă. Cum ar trebui să ne raportăm la acești 35 de ani și
la rezultatul tranziției?

Corneliu
Bjola: E o întrebare dificilă pentru că să ne amintim de
unde am plecat, pentru că vorbim de 35-36 de ani, o transformare
care e destul de profundă, am putea spune. În această perioadă
am trecut de la un regim totalitar, complet izolat, represiv. Am
trecut ulterior la o formă de semi-autoritarism în perioada
Iliescu, cu Mineriade și cu restul, iar ulterior, încet, încet, am
adoptat o democrație, deși imperfectă, dar foarte funcțională.
În plus de asta, avem anii 2004 și 2007, două puncte majore în
care am devenit membri a unor importante alianțe, mă refer la NATO
în 2004, și la Uniunea Europeană, în 2007.

Privind
retrospectiv la ceea ce a fost, se putea mai bine, se putea
mai rău?

În
aceste decenii am avut o transformare geopolitică extraordinară
pentru România. Putea fi mai bine? Dacă ne uităm în 90, pe atunci
erau trei țări care erau văzute ca pionieri, țări foste
comuniste care se mișcau mult mai bine decât România sau Bulgaria.
Mă refer la Ungaria, Cehia și Polonia. Ei bine, în momentul de
față, Ungaria este sub România, din toate punctele de vedere, e un
regim autoritar, cu o corupție, o cleptocrație avansată. Polonia
și Cehia stau puțin mai bine decât noi, dar nu e o diferență
semnificativă. Pe de altă parte, modul în care ne așteptam în
anii 90 să mergem accelerat într-o anumită direcție și ne
așteptam la un parcurs liniar, se vede că lucrurile nu au stat
deloc așa.

Unde am fost și unde am ajuns

Totuși, România a traversat o perioadă îngrozitoare în anii 90, mai grea decât cea prin care au trecut țările din
Grupul de la Vișegrad. Ce ne-a lipsit și ce ne-a ajutat să ne
redresăm?

Să
nu uităm că în 1990, când s-a prăbușit comunismul, PIB-ul
României era în jur de 25 de miliarde de dolari americani. Acum ne
apropiem de aproape 400. Și o mare parte a acestui evident succes
este datorată faptului că am intrat în lumea europeană, în
Uniunea Europeană. Schimburile comerciale au crescut extraordinar de
mult, iar investițiile străine care ne ocoleau sistematic în
primii ani după Revoluție au crescut extraordinar. Acum, dacă e să
vorbim de prezent, ne apropiem de un moment critic, probabil că anul
viitor, se încheie negocierile pentru aderarea la clubul OECD.

Pe
de altă parte, pentru că m-ați întrebat dacă se putea și mai
bine, vedem că există totuși multă sărăcie în țară. Sigur,
se putea mai bine. Comparând însă cu situația de la care am
plecat în anul 90, iarăși, cred că din punct de vedere economic,
cu toate inegalitățile sociale care există și probabil că vor
continua să existe, situația s-a schimbat extraordinar. E adevărat,
vedem aceste inegalități de care spuneam, vedem Bucureștiul și
alte câteva orașe importante, dezvoltate bine, dar vedem și
regiunea Moldovei foarte săracă, vedem și o parte a Munteniei și
a Olteniei rămase în urmă. Dar, repet, față de 1989…

Care
au fost marile provocări în toți acești ani?

Aminteam
de regimul Iliescu, de Mineriade. A mai fost în al treilea rând o
criză importantă, mă refer la cea din 2008. E vorba de o criză
economică puternică. Ne-a afectat mult, așa cum a avut urmări
peste tot în lume.

Referindu-ne
la momentul 2008, acea criză financiară globală, a adus în prim
plan forțele populiste în Statele Unite, în Europa. La noi acest
curent a fost puțin întârziat, dar încet, încet, tot de atunci a
început să crească și curentul extremist la noi, unul
populist-extremist. Și a urmat pandemia, apoi războiul din Ucraina,
iarăși, un mare test, ale cărui efecte se simt și la noi și încă
încercăm să-i facem față. Așa că, chiar și după ce am intrat
în NATO și în UE, am continuat să avem provocări. Dar le-am
făcut față destul de bine, cred.

UE și NATO, șansa de care alții n-au avut parte

Cât
de important e faptul că am reușit să devenim parte a Uniunii
Europene și a NATO?

NATO
ne asigură securitatea, facem parte din cea mai puternică alianță
militară a lumii. Și chiar dacă trecem prin vremuri grele, asta
contează enorm, NATO este pavăza noastră. Uniunea
Europeană ne-a ajutat enorm din punct de vedere economic. Ne-a
ajutat în timpul crizei financiare, ne-a ajutat și în timpul
COVID-ului, iar NATO reprezintă pavăza noastră în condițiile de
războiul din Ucraina.

Cum
ar fi arătat România dacă am fi rămas în afara Uniunii Europene
și a NATO?

Deci,
fără aceste elemente, putem spune că România ar fi fost mult mai
în derivă, economic, geopolitic. Și nu e o speculație. E
suficient să ne uităm la țările care au rămas în afara acestor
alianțe, și cât de greu le este. Uitați-vă la Georgia. Georgia
este probabil, am putea spune, o variantă a României, dacă n-ar fi
intrat în cele două alianțe. E un regim autoritar, controlat prin
interpuși de către Kremlin, o țară cu o sărăcie lucie. Și
foarte coruptă. Sigur, corupție există peste tot, există și în
România. Dar corupția din Georgia nici măcar nu se compară cu cea
din România. Georgia a rămas în continuare la mâna unor oligarhi
și e în sfera de influență a Moscovei. Și ca și cum n-ar fi de
ajuns, Georgia a avut și pierderi teritoriale. Și nu trebuie să
uităm acest lucru.

Admițând
că se putea mai bine și pentru România, unde considerați că am
pierdut un tempo, care au fost marile probleme ce ne-au tras înapoi?

Chiar
dacă am evoluat bine, se putea mai bine. Și cred că totul ar fi
fost mult mai bine dacă noi porneam, de exemplu, în 90, cu un
președinte ca Ion Rațiu, care venea complet decuplat de orice
structuri comuniste, securiste din acea perioadă. Și, deși nu ar
fi avut, poate, la început, o foarte mare putere, avea autoritatea
să garanteze o anumită traiectorie pentru România. După 90, cu
regimul Iliescu, s-au reclădit anumite structuri în fruntea țării,
conectate la vechile structuri comuniste și securiste. Totul în
încercarea de a scoate România de pe o traiectorie de integrare
europeană și de păstrare a sa în sfera de influență a Rusiei.
Însă chiar și așa România și-a urmat destinul european, chiar
dacă au fost niște ani pierduți.

Momentul Snagov, între mit și realitate

M-aș
referi și la Momentul Snagov, din 1995, când toate forțele
politice din țară, inclusiv PRM condus de Vadim Tudor, au decis în
unanimitate să îndrepte țara spre NATO și Uniunea Europeană. Cât
de important a fost acel moment?

Sincer,
în opinia mea, momentul în Snagov a fost oarecum mitizat. Să ne
amintim că în 1995 țara era foarte aproape de un faliment
economic. Deci când schimbarea de regim a avut loc în fine în
1996, cei de la Convenția Democratică au realizat în ce situație
cumplită se afla România. Nu existau bani, nu existau investiții,
nu exista absolut nimic. Deci, de fapt, momentul Snagov a fost
posibil într-un context special. În momentul respectiv, regimul Iliescu realiza că eram aproape de dezastru și a fost obligat să
accepte, să ia această decizie. Plus, să nu uităm, contextul
politic oarecum mergea în aceeași direcție. Rusia era foarte
slăbită, n-avea capacitatea să intervină. Și să nu uităm că
regimul Iliescu a ținut morțiș mult timp să încheie acest acord
de securitate cu Uniunea Sovietică și cu Rusia ulterior, care ar fi
blocat pe perioada nedeterminată accederea României în NATO. Acest
regim a fost pus cu fața la zid datorită incompetenței și a
situației economice, dar și datorită faptului că Rusia a fost
slăbită.

Ați
dat mai devreme exemplul Georgiei. V-aș întreba care au fost
momentele decisive de care România a reușit să profite, cât timp
alte țări din Est, inclusiv Georgia, nu a reușit? Unde s-a făcut
diferența?

În
istorie întotdeauna ai niște momente speciale, ai niște
oportunități, niște ferestre de oportunitate extraordinare. Le
ratezi, așa cum a făcut Georgia, atunci, la un moment dat,
fereastra se va închide. Poate că pe viitor se va redeschide și
pentru Georgia, dar asta depinde foarte mult de ce se va întâmpla
în Rusia. Pentru România, ăsta a fost momentul hotărâtor. Am
prins acel moment în care Rusia era slăbită și am reușit să
profităm de oportunitate. Un moment important a fost și cu alegerile
din 1996. Și poate că ar mai trebui adăugate și alegerile din
2004, care ar fi putut duce lucrurile într-o altă direcție. Ne
amintim că regimul Năstase, chiar dacă voia ca România să devină parte a Uniunii Europene și NATO, avea
propriile planuri. Acest regim își dorea o racordare la resursele
economice al Uniunii Europene, voia acele transferuri de bani, dar nu
voia și un transfer de instituție. Țineți minte cât de greu a
fost, să se creeze o instituție care, într-adevăr, să judece
cazurile de corupție. Alegerile din 2004, deși foarte puțini se
așteptau totuși ca lucrurile să meargă în direcția în care au
mers, ar fi putut consolida acest regim semi-autoritar. Și nu știm
cum ar fi evoluat România.

Și totuși, România nu a avut parcă atâția oligarhi ca țările din fostul spațiu sovietic…

Nu îl laud pe Băsescu, au fost multe
scandaluri legate de anturajul său, dar cred că marea realizare a
lui Băsescu în primul său mandat a fost să împiedice să se întâmple
ceea ce s-a întâmplat în Georgia și în alte zone. Oricum,
oligarhizarea României nu a fost la fel de profundă ca în alte
state. Existau trei mari oligarhi în momentul respectiv – Dinu
Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu și Voiculescu, toți cu aspirații
politice. Evident, acești oameni ar fi vrut ca ei să fie adevărații
conducători din umbră și să decide ce și cum, iar președintele
și guvernul să le urmeze liniile. Deci nu avem mari oligarhi după
2010. Anticorupția a mers foarte bine cam până în 2015, după
care s-a oprit complet și cred că plătim un preț pentru tocmai
această nu vorbim de marea corupție, probabil că nu mai avem mari
oligarhi, dar corupția aceasta de gen Dragnea, pe care o vedem în
momentul de față răspândită, roade încrederea cetățenilor. Aș
putea spune că această oportunitate, fereastra istorică care s-a
deschis și care a fost fructificată și continuată de forțele de
opoziție din 1995 și 2004, care a stopat pentru o perioadă
oligarhizarea țării pe model georgian.

Toți ochii pe Rusia

Dacă
e să ne raportăm la prezent, România pare să fi ajuns la o
răscruce de drumuri. Cu o societate puternic antagonizată, o
situație economică grea și cu un război la graniță, România nu
traversează ape limpezi. La ce ar trebui să fim atenți?

România
este atacată de Rusia într-un război hibrid în care extremiștii
din țară fac extraordinar de mult rău și dezinformează. Este,
iarăși, un joc al istoriei pe care rușii îl fac, întotdeauna
joacă astfel și încearcă să deschidă răni și să le amplifice
prin dezinformare și prin minciună. Am văzut ultimele declarații
ale ambasadorului Rusiei la București. Ar fi trebuit expulzat pentru
ceea ce a spus și cum încearcă să manipuleze. Însă oricât rău
ar încerca să facă Rusia și oricât ar încerca să manipuleze și
să dezinformeze, românii din totdeauna au fost legați de ceea ce
înseamnă Occidentul. Franța, de exemplu, a fost mereu unul dintre
cei mai importanți aliați ai noștri și un model. După revoluția
din 1848, o mare parte din cuvintele românești au fost adaptate și
s-au preluat multe din limba franceză. Se spune că vreo 10-15%
dintre ele. Deci România a căutat dintotdeauna alianța și
sprijinul Vestului, iar acesta este unul din motivele pentru care
Rusia încearcă cu îndârjire, prin interpușii săi, să rupă
această legătură. Pentru că în momentul în care faci parte din
spațiul european și devii integrat este mult mai greu să fii
ulterior desprins, pentru că există o legătură care e din ce în
ce mai puternică. Iar rușii știu bine acest lucru.

Corneliu Bjola. FOTO: Arhivă personală

Și
cum încearcă Rusia să rupă această legătură care dăinuie de
secole, iar din 2007 încoace a fost aprofundată, odată cu intrarea
României în UE?

Una
dintre marile minciuni ale Rusiei, amplificată de aliații ei din
România, de extremiști, este că prin această integrare în
Uniunea Europeană ne pierdem identitatea. E o minciună colosală!
Vă dau din nou exemplul Franței, care este membru fondator al
Uniunii Europene. Și-a pierdut cumva Franța identitatea? Germania,
la fel. Și-a pierdut cumva identitatea? Din contră. Faptul că
francezii și germanii aparțin Europei nu le alterează cu nimic
identitatea, nu-i schimbă cu nimic. În schimb, cultura, civilizația
lor, valorile acestor țări ajung să fie cunoscute și apreciate în
toată Europa. La fel și în cazul României și a altor țări.

Dar
pierderea identității este genul de minciună pe care o vedem în
momentul de față, rostogolită permanent. Dar nu o pierdem.
Dimpotrivă, ne-o întărim, o amplificăm și o îmbogățim prin
faptul că facem parte din acest spațiu european. Ne-am pierde
identitatea dacă am păți ceea ce a pățit Republica Moldova după
1940, când s-a trecut la această rusificare, această vasalizare a
statului. Pierderea identității se face numai în legătură cu
relația cu Rusia. Și asta este datorită unui antagonism față de
Rusia, ci este un fapt istoric, dovedit istoric. Se vede tot ce s-a
întâmplat în Moldova, se vede ce se întâmplă peste tot, unde ei
încearcă să rusifice, să altereze istoria, iar cei care li se
opun sunt uciși sau deportați și înlocuiți cu contingente
coloniști ruși. Acest lucru se întâmplă acum în Ucraina. Tot ce
se înseamnă rezistență în zona Donbass este eliminată, trimisă
în Rusia și înlocuiți cu noi coloniști care sunt aduși din
Rusia, tocmai pentru a crea din nou această istorie

Un proiect fezabil de țară pentru România

Vorbind
despre viitorul României, care credeți că ar fi un proiect valabil
de țară care să ne ducă înainte și să ne transforme într-un
stat important în UE, poate chiar într-o putere regională în zona
Mării Negre?

Aș
lua poate exemplul Spania, țară mult timp foarte săracă, ieșită
dintr-o dictatură (n.r.- dictatura lui Franco), dar care după ce a
reușit să se integreze în Uniunea Europeană a reușit să-și
rezolve problemele. Mai mult, Spania a reușit să se facă
indispensabilă sau să-și creeze o rețea de parteneriate de mai
multe state. Spaniolii au parteneriate cu Scandinavia. Aici lucrează
foarte bine pe domeniul de schimbare climatică, iar colaborarea lor
merge foarte bine. Și mai important, au o relație excelentă cu
Franța, mai nou au și cu Italia.

Spania
seamănă cumva cu România. E o țară care iarăși a plecat
dintr-o zonă marginală, a avut mari probleme, o dictatură, un
regim franchist. Era o țară sărăcită, o țară cu probleme
interne majore și care gradual, încet, încet a reușit să devină
un actor influent. Sigur, nu e la fel de influentă ca Franța sau
Germania, dar e un actor influent, iar vocea sa se face auzită. E
adevărat, spre deosebire de România, pe ei îi ajută geografia,
pentru că nu sunt aproape de zona aceasta turbulentă care se află
la granița cu Rusia.

Și
cum s-ar aplica modelul iberic pentru România?

Pentru
România, ceea ce vreau să spun și cred că asta este o lecție
poate și din ce s-a întâmplat în această criză, este că o
direcție spre care trebuie să o luăm este cea care ne va asigura
ieșirea din periferie. Asta a făcut Spania, și-a construit un
model important în diferite configurații de politici europene. Iar
această idee de ieșire din periferie ar trebui să fie valabilă și
pentru România. E adevărat, contextul geografic și geopolitic este
diferit pentru România. Dar asta înseamnă că se propui niște
ținte.

Cu
ce ținte ar trebui să începem?

Vedeți,
de exemplu, vorbim de zona euro, vorbim de moneda euro de atâția
ani. Inflația în euro a ajuns undeva la 3%, rata dobânzii e undeva
la 3%. România nu se află în zona euro și avem o dobândă și o
rată a inflației foarte mari. Deci faptul că încă n-a reușit să
intrăm în zona asta are costuri economice. Și am evitat chiar noi
să intrăm în UE. Mereu și mereu am găsit scuze
de ce nu adoptăm euro. Acest lucru trebuie să devină un obiectiv
prioritar, mai ales acum după ce am reușit să intrăm în
Schengen. Nu o să ne fie ușor din cauză că deficientul este mare
și vor fi greu de îndeplinit condițiile pe termen scurt, dar
trebuie să depui un efort în această direcție. Dar se poate.
Vedeți, Croația a intrat de 2 ani de zile în zona euro, deși a
fost admisă în Uniunea Europeană la 6 ani după România. Dovadă
că dacă vrei, poți. Așa că trecerea la euro e foarte importantă
pentru că îți aduce o anumită stabilitate economică. Al doilea
obiectiv, la fel de important, este să intri într-un anumit cerc
decizional. România trebuie obligatoriu să fie la masă. Să fim la
o masă cu Germania, cu Franța, cu țările importante, să avem un
cuvânt de spus și noi, iar în același timp să ne aducem propria
contribuție. Acest lucru și ieșirea din periferie trebuie să
devină un proiect pentru România.

Ce ne oprește să stăm la masa bogaților

Mereu
s-au găsit scuze că România nu poate sta la masă cu cei puternici
și bogați și s-a spus ba că nu am fi doriți acolo, ba că nu
avem experți care să ne ajute să ne atingem acest obiectiv. Care e
adevărul?

Văd
că președintele Nicușor Dan face vizite în Germania, în Austria,
încearcă să atragă investitori. Vizitele sale au o anumită
componentă financiară, ceea ce este foarte bine. Însă aceasta
trebuie inclusă într-o viziune. Într-o viziune mai largă, a cărei
țintă, a cărui obiectiv să fie, cum spuneam, ieșirea din
periferie și ocuparea unui loc la masa cea mare, acolo unde se iau
deciziile. Nici mai mult, nici mai puțin. Vedem că una din
prioritățile Uniunii Europene este problema de securitate. Evident,
există și altele, așa cum există diferite cercuri de decizie. Și
vorbim de coaliția de voință în care suntem parte, dar suntem
undeva oarecum pasiv. Și nu pentru că nu suntem doriți, ci pentru
că nu avem prea multe de oferit. Dar să sperăm că acest lucru poate fi corectat. Este un program de înarmare, un program care va începe să fie derulat, un program masiv. Sper să nu ne facem de
râs și acolo.

Revenind
în plan economic, nu pot să nu mă refer la faptul că nici 30% din
banii puși la dispoziția României prin PNRR nu au fost accesați.
Deci avem o anumită situație foarte neplăcută și greu de
înțeles. Ca autoritate, ca guvern, suntem incapabili, chiar când
avem banii dați de alții și puși pe masă. Iar noi nu suntem
capabili să-i tragem spre noi și să îi investim în ce avem
nevoie. Sper că acest lucru nu se va repeta cu și în cazul
programului de înarmare și mai sper că acolo lucrurile vor fi
luate în serios.

Între modelul spaniol și cel polonez

Mult
timp s-a vorbit și de modelul polonez, asta și în ideea în care
și Polonia a semănat destul de mult cu România…

Într-adevăr,
Polonia a avut un alt model de ieșire de la periferie, diferit față
de Spania. Și e diferit și pentru că în situația Polonei,
accentul s-a pus pe înzestarea militară. Așa a devenit Polonia o
putere militară de prim rang în Europa de Est, una care contează.
Și Polonia contează și la nivel înalt. În momentul de față,
polonezii sunt incluși în toate cercurile de decizie. Indiferent că
este vorba despre coaliția de voință, că este vorba de grupul de
la Weimar, unde e alături de Franța și Germania. Deci Polonia e un
model de succes și o țară care a fost capabilă să iasă din
anonimat, din periferie. Dar este un alt model și e inspirat,
evident, de proximitatea cu Rusia, în care, spre deosebire de
Spania, problema de securitate și de apărare este primordială.

Și
care model ar fi mai bun pentru noi?

România
nu trebuie să copieze neapărat modelul spaniol sau pe cel polonez.
Dar poate să ia anumite elemente de la ei, să vadă ce ni se
potrivește, clar. România trebuie să-și găsească o viziune de a
ieși de la periferie. Iar componenta de securitate nu poate fi
neglijată. Iar polonezii au ținut cont de asta. Europenii ne vor
ajuta și pe noi, ne vor întinde o mână. Și sunt gata să ne
ajute pentru securizarea zonei Mării Negre. Dar și aici trebuie să
fim activi, să ne facem treaba. Pentru că ne aflăm într-o zonă
de competiție geopolitică extraordinară în momentul de față.
Uniunea Europeană ne întinde mâna, are un proiect și ne întinde
mâna. Și trebuie să profităm și să venim în întâmpinarea
lor. Asta în condițiile în care și Statele Unite și unii
europeni au cerut părții române de câțiva ani să vină cu un
proiect, să vină cu o anumită viziune pentru Marea Neagră. Până
acum, nu am făcut asta. Să vedem ce se va întâmpla cu această
abordare strategică. A fost propusă deja, acum sper că partea
română o va prelua, o va accelera.

Se
vorbește și de un hub la Marea Neagră, însă pare că suntem în
competiție cu Bulgaria…

Acest
hub nu trebuie să rămână iarăși o instituție pe hârtie care
nu obține rezultate. Trebuie să fim serioși. Deci voință din
partea partenerilor există. Și partea română trebuie să
reacționeze și trebuie să fie mult mai decisă pentru a fructifica
aceste oportunități. Deci partea de securitate nu poate fi
neglijată. Dar în același timp și partea diplomatică este
esențială în care tu trebuie să devii relevant într-o anumită
configurație, acesta e modelul spaniol. Deci să devenim relevanți
în anumite puncte de vedere. Iarăși, revin la ideea că, pentru a
fi luați în serios trebuie nu numai să fim buni din punct de
vedere retoric când spunem că vrem acest lucru, dar și să
contribuim.

Britanicii sunt gata să ne ajute

Vedeți
și o direcție, un element sau un capitol la care am putea
într-adevăr să performăm și să fim utili și Alianței?

Aș
atrage atenția, în acest context de securitate, asupra rolului marcat al
Marii Britanii, care este din ce în ce mai activă în zona de Est.
Și față de Moldova, și față de România este o relație care ar
trebui întărită. Și ăsta este un al doilea element pe zona de
securitate, dincolo de Marea Neagră cu problema de menținere a unei
zone de monitorizare și activă, și care are direct implicații
pentru România. Să nu uităm, acolo sunt rezerve de gaze naturale,
care dacă nu sunt foarte bine protejate, Rusia va găsi o
oportunitate să frusteze eforturile românești. Revenind la Marea
Britanie – și aici este ceva foarte important de spus, pentru că
Marea Britanie are capacități importante pe războiul hibrid. Ăsta
este un alt element în care ar trebui accentuat și cultivat. Există
disponibilitate în Marea Britanie și nu de ieri, de astăzi, să ne
ajute în acest domeniu. Sper că acest efort care se face în
momentul de față nu va eșua. Dacă a eșuat până acum, nu a fost
din cauza Marii Britanii. Dar depinde ce se întâmplă cu partea
română. Adică, dacă partea română își creează o anumită
viziune, o anumită strategie pe termen mediu, pe termen lung, care
să fructifice. Războiul hibrid este unul din punctele nodale pentru
România. Dacă m-aș uita să spunem pe hartă, deci ca o viziune
cum ar putea să ieșie din periferie, aș vedea pe termen mediu
posibilitatea ca România să devină o forță pe zona de război
hibrid. Așa cum Polonia este o forță pe partea convențională,
România poate, dar mai ales are nevoie să facă treaba asta. E o
presiune extraordinară pe ea, să devină o forță pe războiul
hibrid din care și ceilalți parteneri să învețe multe. Însă e
drum lung până acolo, dar asta nu înseamnă că nu se poare.
Trebuie să trecem la construirea de capacitate, doctrină,
strategie, nu numai să ne prezentăm la întâlniri și să ieșim
cu declarații corecte de conținut.

Vorbind
despre Marea Britanie, cum ar putea România să-i convingă pe
britanici și pe germani să trimită trupe în România, pentru a
contribui alături de Franța la securitatea acestei regiuni?

În
ce privește partea militară convențională, s-a făcut o anumită
împărțire în NATO, în sensul că britanicii și germanii au
trimis trupe în zona baltică. Germania are un contingent militar în
Lituania, o brigadă, la fel cum Franța are planuri serioase în ce
privește România. Din ce știu, în zona baltică această brigadă
germană va deveni operațională complet în 2027. Vor fi 5.000 de
soldați și o bază militară permanentă. Germania, pentru prima
dată după Al Doilea Război Mondial, dă un semnal clar și
investește în industria sa de apărare, dar în propria armată. Aș
spune că Franța s-a oferit să trimită trupe în România datorită
legăturilor speciale cu țara noastră. În ce măsură ar fi de
acord și Germania să facă acest lucru, am unele rezerve. De
altfel, acum un an sau doi România i-a cerut fostului cancelar
german să facă acest lucru, dar s-a lovit de un refuz. Și nu
pentru că germanii sau britanicii nu ar vrea să ne sprijine, dar
aici e vorba de cheltuielile importante. Iar Germania deja a început
să facă cheltuieli extraordinare pentru baza militară din
Lituania. În plus, toate aceste țări – Marea Britanie, Franța
și Germania au alocat foarte mulți bani pentru Ucraina. În
condițiile date, e ceva mai greu ca britanicii și germanii să
fie convinși să vină și la noi, dar asta nu înseamnă că nu
trebuie să continuăm să-i invităm aici.

Pe
de altă parte, există unele incertitudini în relațiile cu SUA. A
fost o perioadă în care administrația Trump a transmis mesaje în
forță Europei și au apărut informații că o bună parte din
trupele americane de aici vor fi retrase, ceea ce nu s-a întâmplat.
La ce să ne așteptăm de la SUA?

Deocamdată
vedem că Pentagonul are în continuare această evaluare pe care o face
pentru trupele americane prezente în Europa. Din ce știu, această
evaluare nu a fost finalizată și probabil că nici nu va fi până
la sfârșitul anului. Abia atunci vom avea o idee mai clară dacă
se vor decide să retragă o parte a trupelor. Cel mai probabil vor
retrage o parte a trupelor din Germania. În ce privește România,
sperăm să nu retragă foarte mulți dintre militarii americani
prezenți aici.

Soluțiile României

Și
ce soluții ar mai avea România?

Evident
că în condițiile acestea în care Europa caută să dezvolte o
forță de descurajare europeană convențională, România va trebui
să insiste și întărească toate parteneriatele pe care le are cu
SUA, Franța, Marea Britanie și, de ce nu, și relațiile cu
Germania. Dar nu ajunge atât. Și acum revin la modelul polonez. Am
văzut că polonezii insistă pe aceste parteneriate, insistă și
mult și ca trupele americane să rămână pe teritoriul lor, dar nu
se limitează la asta. Pentru că polonezii consideră că trebuie să
se bazeze în primul rând pe ei, ceea ce înseamnă că își
întăresc foarte mult armata. Probabil că ei își spun că nu
trebuie să se bazeze doar pe cei 5.000 de soldați americani pentru
a descuraja cu adevărat Rusia. Fiindcă dacă tu nu vii cu o forță
a ta, dacă nu investești în armată ca să devii o forță,
costurile ulterioare riscă să fie mai mari. Și e și interesant că
și la ei apare acestă manipulare, această dezinformare. Adică
sunt niște voci care încearcă permanent să descurajeze acest
efort. Și populației, și în Polonia, i se transmite că NATO vrea
să-i bage în război și că vor fi nimiciți de Rusia. Și aici
vedem că sunt aceleași mesaje care apar și la noi lansate de Călin
Georgescu și de AUR. În realitate nimeni nu va intra în război cu
Rusia, nimeni nu vrea asta. Însă, pe de altă parte, Rusia trebuie
să înțeleagă foarte clar că expansiunea sa este limitată exact
în granițele pe care le are în momentul de față. Nu mă refer la
Ucraina, ci la granițele pe care le-a avut până în 1991 după
sfârșitul războiului.

Și
care ar fi cele mai mari provocări care ne așteaptă în următorii
ani?

E
vorba în primul rând despre politica agresivă a Rusiei, despre
manipularea și dezinformarea pe care le răspândește nu doar la
noi, ci în toate țările NATO. Sperăm că la un moment dat toată
această aventură pe care Putin a pornit-o va lua sfârșit. Marele
proiect în care trebuie investit pentru face față provocărilor
este ca Europa să devină o forță militară convențională
capabilă să descurce singură în fața unei posibile agresiuni
rusești și nu numai. Asta cu atât mai mult cu cât partea
americană are acum alte priorități, iar americanii nu mai pot să
se angajeze în două sau trei teatre în aceași măsură. Nu este
un lucru ușor pentru Uniunea Europeană, pentru că însuși
proiectul european a pornit ca un proiect de pace. Partea militară
nu a fost niciodată foarte puternică și nu mai vorbim de
tensiunile care există între statele membre ale Uniunii Europene.
Dacă Europa va reuși, România va fi în avantaj. Dar trebuie să
facem tot ce ține de noi ca să devenim parte a acestui nucleu
european. Trebuie să se înțeleagă și la București dinamica în
care se construiește acest proiect european, iar noi să contribuim
direct. Nu o facem numai pentru Europa, o facem pentru noi. O Europa
puternică înseamnă o România bine apărată. A doua problemă pe
care avem această zonă a Mării Negre unde provocările sunt pe
măsură și sunt cauzate mai ales de acest război hibdrid.

Marile provocări ale viitorului și soluțiile lor

Și
ce e de făcut aici?

Aici
trebuie lucrat și intra cu buldozerul în ceea ce s-a făcut prost.
De ce spun asta? Pentru că există o tendință să se continue în
aceeași notă, în același pattern. Iar noi avem două mari eșecuri
în acest război hibrid: pandemia și criza din noiembrie 2024. Dar
la noi aceiași oameni sunt și acum în funcții. Au avut un eșec
colosal, iar în loc ca acești oameni care au dovedit atâta
slăbiciune să fie dați afară, ei au fost premiați de fostul
președinte. Practic, dovedind atâta slăbiciune nu au făcut decât
să invite Rusia să acționeze. Pentru că slăbiciunile lor s-au
văzut bine de la Moscova. Ori acești oameni care au condus
eșecurile noastre trebuie să plece, iar dacă nu vor să plece
singuri. Și vedem că după noiembrie 2024 suntem în aceeași
poveste. În loc să aducem oameni competenți, pare că tot cei
vinovați de eșecurile noastre se ocupă de strategia hibridă a
României. Nu se poate așa ceva! Ne trebuie o anumită
responsabilitate, nu putem continua așa. Și oameni competenți
chiar există în România, inclusiv experți pe zona asta. Am și
avut ocazia să mă întâlnesc și să-i cunosc pe câțiva dintre
ei. Dar cum ei nu pot lua decizii, se ocupă într-un stil nemotivat
necoordonat, fără strategie, fără instrument.

Aici
trebuie construit ceva nou care poate să-ți permită ție ca țară
să devii ce spuneam poate modelul polonez dar nu pe partea
convențională, ci pe partea hibridă. Aici cred că e nișa noastră
unde chiar putem fi buni. Și asta ar înseamna construcție. Dar
asta nu se va întâmpla peste noapte. Totul depinde de un singur
element – voința politică. Ai voință politică? Faci. N-ai voință
politică? Găsești scuze, te lamentezi, te plângi de dimineață
până seara. Ești capabil și vrei să faci treabă? Fă-o. Nu poți
sau nu vrei să o faci? Dă-te la o parte și lasă-i pe cei care vor
s-o facă. Asta e calea pentru noi, să devenim o forță pentru a
face față în războiul acesta hibrid. În niciun caz nu așa cum
facem azi când vine ambasadorul rus cu tupeu și obrăznicie să
traseze direcții cum să te comporți față de Moldova, cum să te
comporți față de România, considerându-se deja de fapt un
semiguvernator al României.

Printre
atâtea și atâtea probleme, vedeți și elemente încurajatoare,
care ne-ar permite să privim mai optimist spre viitor?

Cred
că în momentul de față vestea cea mai bună este că cineva a
început să ia taurul de coarne. Că acest gen de funcționare
greșită a statului, care a persistat în toți acești 35 de ani,
pare acum să se schimbe. În tot acest timp pare că s-au adunat
straturi după straturi de indolență, de corupție, dar începe să
se vadă un efort din partea noului președinte și a noului
premier. Nicușor Dan și Ilie Bolojan nu sunt perfecți, dar e
evident că ei chiar încearcă, vor să facă ceva pentru țară.
Iar Bolojan pare cel mai determinat, e rapid în acțiuni. Așa că
putem spune că există și elemente încurajatoare. Și vă
reamintesc, agențiile de rating au menținut România și nu au
retrogradat-o la categoria junk. Asta e foarte important și este un
semnal încurajator că văd și cei de afară că acum chiar vrem să
facem reformă. Dar reforma asta nu va fi ușoară. Avem indivizi ca
George Simion și Călin Georgescu, avem multe elemente retrograde
care vor să tragă țara înapoi. Și e foarte important să
reușească această reformă. Pentru că se va redresa economia, iar
oamenii își vor recăpăta încrederea în stat.