Foto: colectă pentru refugiații
ucraineni în România. Sursa aici.
Dacă
în articolele anterioare – vezi aici
și aici
– am punctat faptul că România a greșit grav refuzând să beneficieze de toate
avantajele de imagine, politice, morale, chiar economice etc. care ar fi venit
dacă ar fi mediatizat ajutorul acordat Ucrainei, în continuare dăm și un
exemplu punctual de comunicare strategică a reprezentanților României care s-a
făcut, însă a fost marcată de deficiențe și a venit cu alte tipuri de prejudicii
serioase pentru România. Astfel, analizăm punctual foarte pe scurt comunicarea
prim-ministrului României cu ocazia întâlnirii pe care acesta a avut-o pe 18
august 2023, la București, cu prim-ministrul Ucrainei, Denys Shmyhal.
Un studiu de caz relevant
Anterior
acestei întâlniri, din comunicarea prim-ministrului României, acesta anticipase
câteva teme importante de discutat, dintre care pentru Ucraina temele erau securitatea regională și tranzitul
cerealelor ucrainene, iar pentru România temele erau „protejarea fermierilor români și a drepturilor minorităților române din
Ucraina”.
1.
Prima eroare majoră este că, în conferința de presă care a
urmat întâlnirii, a fost adusă la cunoștința
publicului semnarea a trei documente importante pe baza solicitărilor Ucrainei,
însă niciun document bilateral nu s-a semnat pe baza solicitărilor părții
române. Degeaba prim-ministrul României a reiterat la această conferință de
presă solicitările părții române referitor la drepturile minorității românești
din Ucraina și la așa-zisa „limbă moldovenească”, recunoscută la acea dată doar
de Ucraina și de Federația Rusă, pentru că nici nu se putea o contradicție mai
frapantă între discurs (cerințele
părții române pentru minoritatea românească din Ucraina) și realitate – niciun document semnat în
acest sens. Mai mult, prim-ministrul ucrainean nici măcar nu a atins verbal
aceste solicitări ale părții române, numite „firești și rezonabile”
chiar de prim-ministrul român.
Așadar,
o greșeală frapantă de comunicare strategică ce nu are voie să se facă. Nu se
putea pleca de la acea întâlnire fără un document semnat și ca urmare a
solicitărilor părții române. Eventual, întâlnirea trebuia amânată până când se
putea face acest lucru sau ar fi trebuit insistențe mai mari ale părții române
ca să se rezolve pozitiv și aceste doleanțe proprii. Suntem siguri că
negocierile cu partea ucraineană nu erau ușoare în acest sens, dar era pur și
simplu un lucru ce trebuia făcut obligatoriu și rezolvat de partea română.
Pentru
că toată această comunicare nu a făcut decât să adâncească percepția societății
românești că reprezentanții României nu le apără drepturile și interesele așa
cum ar trebui. Discuție care era la acel moment mult mai înfierbântată în
societate, pe fondul exporturilor de cereale ucrainene în România, falimentul
agricultorilor români, adâncirea Canalului Bâstroe și continuarea separării
sovietice a minorității românești din Ucraina între „moldoveni” și „români”
pentru o mai ușoară deznaționalizare.
Foto: captură de ecran Youtube Guvernul României.
2.
O a doua greșeală uriașă de comunicare cu ocazia acestei întâlniri, emblematică
în același timp pentru strategia comunicării reprezentanților României, a fost
faptul că, referitor la deschiderea unui nou punct de frontieră între România
și Ucraina, prim-ministrul român și întreaga comunicare a României s-au referit
la localitatea din Ucraina drept Bila
Tserkva. Pentru o localitate dintr-o comună în mod istoric locuită de români
și care, conform unor date online raportate la recensământul din 2001, era
locuită în proporție de peste 97% de etnici români,
întreaga comunicare românească a folosit numele ucrainean, nu cel istoric
românesc de Biserica Albă. Ce semnal trimite acest exercițiu de
comunicare strategică societății românești, ce semnal trimite românilor din
Ucraina și, deloc în ultimul rând, ce semnal trimite Ucrainei? Pentru o
comunitate ca cea a minoritarilor români din Ucraina care tocmai se plâng că nu
își pot folosi și învăța propria limbă română în mod liber, care se plâng de
asimilare forțată, să vină comunicarea oficială chiar a României și să i se
adreseze cu numele ucrainean, este și o insultă și un abandon frapant. Pe același
model de comunicare și pe aceeași mentalitate ar trebui să vorbim despre Cernăuți drept Cernivți, Chișinăului să
îi spunem Kișinev și așa mai departe.
Ceea ce este absurd.
În mod realist și pragmatic se pune întrebarea cum poate
o strategie de comunicare să pretindă că instituțiile și proprii reprezentanți
îi urmăresc interesele unei societăți, dacă la o întâlnire bilaterală semnează
documente solicitate de cealaltă parte, dar nu semnează niciun document în
interesele propriei societăți (interese punctate anterior explicit chiar de
prim-ministrul României!)? În plus, proprii reprezentanți desemnează cu numele
ucrainean o localitate locuită aproape în totalitate de români în Ucraina, ale
căror interese, în mod paradoxal, au pretins că le apără la acea întâlnire. Cum
poate cineva să creadă și să adere la această mostră de comunicare strategică?
Este absurd și începem să înțelegem critica ce se poate aduce acestei comunicări
strategice și acestei mentalități din spatele ei, începem să înțelegem și de ce
societatea nu reacționează cum ne-am dori uneori, începem să înțelegem și unele
cauze ale creșterii populismului și înțelegem de ce unele narațiuni rusești
deosebit de periculoase prind uneori rădăcini pe fondul uriașei crize de
încredere din societatea românească.
Acolo unde o narațiune strategică a unui stat lasă locul
liber, este normal că acest loc liber este ocupat de alte narațiuni adverse
nocive. Iar pentru a umple un loc și
pentru a crea încredere și coeziune, o narațiune trebuie să fie ajutată și de
fapte, nu contrazisă în mod frapant de ele. Iar în acest caz punctual, noi
am întâlnit și o narațiune greșită, dar și o lipsă frapantă de fapte care să o
susțină.
Sugestii
pentru o comunicare strategică mai eficientă în cazul Războiului din Ucraina
Cum ar fi trebuit să arate o campanie de comunicare
strategică reușită a reprezentanților României, în contextul războiului
declanșat de Federația Rusă în Ucraina și al ajutorului acordat Ucrainei de
către România? Acesta este un
subiect extrem de vast și noi ne vom rezuma aici la a puncta câteva idei
principale. Unele dintre aceste puncte au fost atinse cu succes de comunicarea
strategică din România, altele reies cum ar fi trebuit făcute uitându-ne la
exemplul Poloniei, iar altele nu au fost atinse deloc de comunicarea strategică
a reprezentanților României.
Astfel, enumerăm mai jos câteva dintre elementele
principale care ar fi compus o strategie de comunicare reușită din partea
reprezentanților României, dublată și de fapte, desigur, o strategie care să ne
catalizeze societatea în fața agresiunii narative și de pe frontul de luptă a
Federației Ruse, care să ne crească reziliența și securitatea în fața actualei
crize, dar și a oricăreia alta care ar mai putea veni, care să crească
încrederea din societate. O analiză recentă
accentua importanța încrederii din societate în lupta cu orice criză: „pe topul
priorităților, într-un deceniu care se anunță foarte dificil, trebuie să se
situeze cultivarea încrederii, consolidarea și menținerea acesteia.” (p. 246)
Iar neîncrederea din societatea românească este astăzi la cote uriașe, inclusiv
din cauza comunicării strategice defectuoase, neadaptată la fapte și la
realitățile societale. Un sondaj
relativ recent arăta că 79% dintre români nu aveau încredere în Guvern, 83% nu
aveau încredere în Parlament, 86% nu aveau încredere în Președinție și în
partidele politice. Adică neîncrederea este uriașă în tot spectrul
instituțional politic, și nu trebuie să uităm că spectrul politic este cel
decizional, atât în privința comunicării strategice, cât și în privința
politicilor de urmat.
Puncte atinse cu
succes de comunicarea strategică
·
Un lucru pe care comunicarea
strategică din România l-a făcut foarte bine este că s-a pus în primul rând
accentul pe apartenența la NATO și securitatea pe care această apartenență o
implică, mai ales în contextul îngrijorărilor de la începutul războiului.
·
Este, de asemenea, foarte bine și
foarte important că s-a mediatizat corect coeziunea membrilor NATO și trupele
și echipamentele aliaților NATO care au venit în România.
·
Mai ales la începutul războiului,
România a comunicat foarte bine pe tema ajutorului umanitar acordat
refugiaților ucraineni. Chiar dacă cea mai mare parte a ajutorului a fost
acordat grație mobilizării exemplare a societății românești, iar nu a
instituțiilor statului, comunicarea foarte bună pe acest subiect a făcut ca
această mobilizare a societății românești să iasă în evidență și să fie
observată chiar de la cel mai înalt nivel de partenerii externi. Într-un
articol emblematic pentru această perioadă, Jill Biden, Prima Doamnă a Statelor
Unite, spunea
în The Los Angeles Times că „a fost o inspirație să-i vezi pe români „cum i-au
primit pe toți acești refugiați în casele lor și cum le-au oferit hrană,
îmbrăcăminte și le-au oferit și inimile lor”.
Cu
toate acestea, în ciuda succesului inițial al acestui subiect de comunicare
strategică, se pare că nu s-a continuat deloc pe această direcție. Dar dacă tot
nu menționezi nimic despre ajutoarele militare sau de altă natură, ar fi
trebuit să faci măcar o campanie mediatică uriașă, mai ales externă, centrată
pe ajutorul umanitar acordat de români și de România – interviuri cu refugiați,
mediatizarea programelor de integrare în societate și în câmpul de muncă, scoaterea
în evidență a aspectelor pozitive menționate de noi în sondajul citat mai
devreme, interacțiuni ale copiilor, între români și ucraineni etc. Ar fi
trebuit creat un adevărat brand de țară din acestea, avem destui specialiști de
top în comunicare, marketing și publicitate.
·
Un alt lucru important, subliniat
bine de comunicare, a fost importanța ajutorării Ucrainei să reziste invaziei
rusești și cât de mult această rezistență a Ucrainei servește și intereselor de
securitate ale României. Este limpede că cea mai mare amenințare asupra
securității României a fost, este și va fi reprezentată de Federația Rusă. Cu
toate acestea, nu putem să nu observăm faptul că în acest punct al comunicării
nu s-a făcut aproape deloc recurs la istorie, la memoria colectivă a românilor
în privința a ce au însemnat și pentru România ocupațiile rusești. Este
imposibil de înțeles de ce nu s-a făcut recurs la această memorie, care ar fi
putut înflăcăra și mobiliza societatea mult mai bine în sprijinul Ucrainei prin
empatizarea cu ceea ce sufereau ucrainenii astăzi. Probabil singura explicație
este biasul ideologic al unor strategi sau reprezentanți care privesc orice
recurs național la istorie drept o deviație ideologică de la preferințele lor.
Dar,
mai ales în cazul unui război la granițe, să nu faci un recurs comunicațional
bine organizat la istorie și la memoria colectivă a traumelor provocate de ruși
și de URSS, să nu stimulezi patriotismul, reprezintă o carență imposibil de
justificat în mod realist și echivalează cu o sinucidere societală, posibil și
geopolitică pe termen lung. Echivalează cu o invitație adresată unor elemente ca
Federația Rusă, politicieni care vizitează Amasada Rusiei sau Viktor Orban să
ocupe ei acest spațiu narativ și să îl devieze de la memoria istorică a
traumelor provocate de sovietici și de horthyști în România. Se ajunge în
situația paradoxală ca, astăzi, patriotismul să fie uneori asociat în România cu
personaje cu profunde interese anti-românești, ca Viktor Orban sau politicieni
apropiați de Ambasada Rusiei și Federația Rusă, ceea ce este exact ceea ce
aceste entități și-ar dori. Iar toate acestea se întâmplă și pe fondul
neimplicării instituționale a celor responsabili de comunicarea strategică. Un
posibil motiv este din nou cel punctat de noi mai devreme, și anume
ideologizarea, biasul ideologic de extrema stângă (multiculturalismul,
progresismul) al unora responsabili de comunicare sau al reprezentanților României,
care din acest punct de vedere au un interes comun în România cu Viktor Orban
și Vladimir Putin: slăbirea patriotismului și a identității naționale.
·
Un alt punct care este foarte bine
că a fost atins din punct de vedere comunicațional, mult mai energic decât
înainte, a fost integrarea europeană a Republicii Moldova, susținerea ei pe
diferite paliere, faptul că Europa nu o va abandona în fața imperialismului
rusesc. Cu toate acestea, această bruscă preocupare instituțională pentru
Republica Moldova a venit după 30 de ani de ignorare și chiar colaborare a unor
reprezentanți de la București cu elemente pro-rusești de acolo. Timp de 30 de
ani reprezentanții României au ignorat și au acceptat implementarea identității
„moldovenești” acolo, de origine sovietică și concepută în 1924 ca un explicit instrument
anti-românesc. În privința acestei așa-zise
„identități moldovenești”, vedem cu părere de rău aceeași inacțiune a
reprezentanților României chiar și astăzi, când este limpede strategia forțelor
rusofone din Republica Moldova.
Iar astăzi există senzația că se încearcă orice strategie mediatică, orice
strategie politică, orice utopie ce poate promite în mod fals securitate
Republicii Moldova, în afară de singura soluție realistă ce poate aduce această
securitate – reunirea Republicii Moldova cu România. Desigur, dacă aceasta ar
fi dorită de cetățenii celor două state. Dar, realist vorbind, aceasta este
singura cale de integrare în Europa și de asigurare a securității, cel puțin pe
termen scurt și mediu.
·
În ceea ce privește recenta
donație a unui sistem către Ucraina, comunicarea la nivel internațional a avut
un impact pozitiv pentru România. Totuși, pe plan intern, faptul că o lungă
perioadă de timp nu au existat mențiuni publice despre compensații sau alte
tipuri de avantaje pentru România (abia recent Norvegia a promis
un ajutor financiar României), după donarea unui echipament atât de important,
pe care chiar și Polonia a refuzat să îl doneze Ucrainei, a contribuit la
amplificarea frustrărilor existente legate de modul în care România își
urmărește interesele și obiectivele proprii.
În încheierea menționării acestor puncte care au fost
foarte bine atinse de comunicarea din România, nu putem să nu observăm că ele
sunt în general comune mai multor aliați NATO. Ceea ce înseamnă că, cel mai
probabil, reprezentanții României s-au „inspirat” din ceea ce comunicau aliații
noștri, nu au venit cu o strategie proprie, cel puțin la început. Cu părere de
rău, observăm în continuare că ceea ce a părut a fi o strategie proprie au fost
mai degrabă aspectele negative, ca necomunicarea pe tema ajutoarelor militare
acordate Ucrainei, comunicarea defectuoasă pe tema negocierilor bilaterale cu
Ucraina și neînțelegerea/neabordarea preocupărilor și intereselor reale ale
societății românești pe care ei o reprezintă.
Cu alte cuvinte,
comunicarea strategică a reprezentanților României lăsa deseori impresia că ori
nu le păsa, ori nu reușeau să își înțeleagă propria lor societate. De unde reies rezultatele actuale în ceea ce privește neîncrederea din
societatea românească, proliferarea unor narațiuni false sau chiar votarea unui
personaje pro-ruse în Parlamentul European. În acest sens, aceeași analiză
citată de noi mai devreme puncta printre modalitățile de creștere a încrederii
dintr-o societate exact ceea ce noi am observat aici că lipsește la
reprezentanții României: „intensificarea dialogului social și prin orientarea
sa către problemele care dor cu adevărat pe oameni. Comunicarea devine parte
intrinsecă a actului de conducere executivă a societății.” (p. 247).
În materialele viitoare vom puncta deficiențele majore ale
campaniei de comunicare a României, în comparație cu cele ale Poloniei.
(va urma)
Matei Blănaru este expert LARICS și
doctorand al Universității din București.
