Ambasadoarea Simona Miculescu: Comunicarea proactivă nu e opțională. Dacă nu comunicăm, nu existăm. Podcastul lui Ionuț Vulpescu

Doamna Ambasador Simona Miculescu și-a încheiat mandatul
ca Președinte al Conferinței Generale a UNESCO, o poziție de prestigiu pe care
a onorat-o cu inteligență, eleganță și o pasiune autentică pentru valorile
diplomației și ale culturii. Simona Miculescu a fost invitată la podcastul Avangarda,
cu Ionuț Vulpescu, în care a vorbit despre debuturile carierei sale
diplomatice, despre meritele pentru care a intrat în echipa Președintelui
Iliescu, despre recordurile diplomatice ca prima femeie din România care este purtător
de o cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe, prima femeie din România care
are rangul diplomatic de ambasador, prima femeie din România care reprezintă
România la ONU, prima femeie din România care este delegat permanent ambasador
la UNESCO, prima femeie din România și una dintre puținele în istoria UNESCO,
care deține președinția generală a UNESCO.

FOTO Simona Miculescu, a treia de la stânga la dreapta

Din dialogul Ambasadoarei Simona
Miculescu cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, aflăm și detalii
exclusive despre colecția de artă a UNESCO și operele de artă românești care se
află în acest patrimoniu inedit, dar și amănunte exclusive din reușita
diplomatică și culturală a Președintei Conferinței Generale a UNESCO, pe final
de mandat: o donație de 6 milioane de euro care asigură o bună parte din
lucrările de digitalizare ale arhivei UNESCO, până acum realizate în proporție
de 5%. Simona Miculescu povestește detalii din viața personală, sacrificii din
viața de familie care au costat-o cu prețul succesului carierei de diplomat,
dar și o igienă stoică de a trăi fiecare zi, în urma bombardamentelor la care a
fost martoră în Irak, în timpul unei misiuni diplomatice. UUn podcast despre
bucuriile simple ale vieții și reușitele mari ale diplomației românești peste
hotare.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: 

Simona Miculescu către Ionuț Vulpescu: „dar tu ești
mult prea adânc în sufletul meu ca Ionuț, pe care l-am îndrăgit din prima
clipă”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului
meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Ca de obicei vă invit să vă abonați
la canalul meu de YouTube pentru a fi notificați atunci când se încarcă un nou
episod. M-a ales acest episod, în care am marea bucurie să o am invitată pe
doamna ambasador Simona Miculescu. Doamna ambasador, mulțumesc mult că ați
acceptat invitația mea.

Simona Miculescu: Cu
mare și foarte sincer drag, dragul meu Ionuț, și te previn că voi continua să
te tutuiesc, așa cum fac de când te cunosc. Eu te-am cunoscut atunci când erai
un tânăr discipol la Palatul Cotroceni, care era absolut minunat, absorbea tot
ceea ce se întâmpla cu mare pasiune și mi-ai rămas în suflet ca și Ionuț.
Domnul ministru, domnul președinte care ai devenit ulterior, îți respect foarte
mult posturile, dar tu ești mult prea adânc în sufletul meu ca Ionuț, pe
care l-am îndrăgit din prima clipă. Așa că, dacă îmi permiți, voi face
chiar publică această afecțiune și te voi tutui.

I.V.: Mulțumesc foarte mult și pentru ce spuneți acum și
pentru asistența, pentru ghidajul de-acu 20 și ceva de ani. O să ne referim și
la cel interval, la cele momente. La începutul anilor 2000, însă știu că vă
place jazzul și în jazz nu știm niciodată ce urmează. Ca atare vom descoperi
împreună scenariul acestei întâlniri. Cum ați trecut? Ați făcut Facultatea de
Litere la Cluj?

S.M.: La Cluj, la
Babeș-Bolyai. Franceza engleză, da.

I.V.: Franceza engleză. Facultatea de Filologie. Cum erau
acei ani la Cluj, la Babeș-Bolyai?

S.M.: Absolut
fantastici. Nu numai pentru faptul că am avut dascăli foarte buni. Cei celebri
erau la București, la Facultatea de Filologie din București, dar la Cluj ne-au
avut niște pedagogi excepționali. Rezultatele cunoașterii pe care am acumulat-o
datorită lor le-am resimțit când am devenit profesor. Dar am avut, pe lângă
studiile foarte intense, am avut o viață culturală extraordinară. Nu cred că ai
cum să-ți aduci aminte sau să știi, dar exista pe vremea aceea, în anii 80,
Festivalul Artei și Creației Studențești, care era absolut fantastic, de o
diversitate culturală și artistică deosebită. Și eu eram și în trupa de rock a
universității, și în trupa de teatru a universității. Eu, de fapt, dădusem la
filologie în Cluj pentru că, puține lume știe eu, de fapt, am vrut să fiu
actriță, și am vrut să dau la IATC. Deci e o poveste întreagă.

Simona Miculescu boicotată de familie, „din  foarte multă iubire” în demersul de a deveni
actriță? „Dumnezeu a vrut ca eu să devin actriță pe scena lumii, nu pe scena
de teatru”

I.V.: Ați vrut să fiți actriță?

S.M.: Da. Bun, deci
deschid această paranteză, da.

I.V.: E o paranteză care merită deschisă.

S.M.: Știi, îmi place
să spun că poate că Dumnezeu a vrut ca eu să devin actriță pe scena lumii,
nu pe scena de teatru. Eu, încă din copilărie, din fragedă pruncie, am fost
o mică artistă: eram recitatoare, prezentatoare, eram o mică glorie locală, la
Satu Mare, în orașul meu natal și în regiune. Am câștigat toate concursurile
posibile și iubeam, iubeam actoria foarte mult. Dar, când m-am apropiat de
sfârșitul liceului, părinții mei — din foarte multă iubire, precizez —,
temându-se că voi avea un eșec, pentru că erau doar cinci locuri pe țară și, de
multe ori, conta foarte mult și originea socială, nu doar talentul, au
complotat cu mentorul meu, un mare actor de la teatrul local din Satu Mare,
domnul Ioan Tifor, să mă descurajeze, să-mi spună că nu crede că am șanse. Pentru
că știau că pe el o să-l cred mai mult decât pe ei. Și complotul a funcționat —
am renunțat cam ușor. Dar am ales facultatea de filologie din Cluj, ulterior,
pentru că a venit în turneu, în Satu Mare, o trupă — „Ars Amatoria” — care era
o trupă studențească de la facultatea de filologie din Cluj, care scria niște
satire sociale de o subtilitate fenomenală. Cei din generația mea își aduc
aminte foarte bine de „Școala ludică”. Ioan Groșan, Ioan Vartic… Din păcate…

Declarație exclusivă: Simona Miculescu și Emil Hurezeanu
au jucat teatru în studenție pe aceeași scenă

S.M.: Ah! Și, în acel
turneu, eu cântam și folk, și pop, muzică ușoară. Iar în partea a doua a
spectacolului era trupa de country music a secției de engleză a Facultății de
Filologie. Și am zis: „Asta este facultatea unde vreau să mă duc”, pentru
simplul motiv că aveau și trupă de teatru, și trupă muzicală foarte faină. Pe
când am ajuns eu însă, am învățat pe brânci, am intrat prima la facultate, „Ars
Amatoria” absolvise deja. A rămas domnul Vartic, dar dânsul a continuat cu o
trupă de teatru, care s-a vrut urmașa trupei „Ars Amatoria”. Mi-aduc aminte cu
mare drag că am jucat cu Emil Hurezeanu, înainte de a pleca el în Germania, în
piesa Vițelul de Aur a lui Bulgakov. Am avut niște ani absolut minunați.
De-asta vă spun că mi-aduc aminte cu mare, mare drag de ei — nu numai pentru
formarea profesională.

I.V.: Emil Hurezeanu și Ioan Groșan și Ioan Vartic erau
legați de Echinox, cred, toți echinoxiști.

S.M.: Exact. Care
este un titlu nobil. Era un titlu nobil, realmente. Deci am prins niște ani de
efervescență.

I.V.: Și un spațiu de libertate.

S.M.: Exact. Pe care
îl am creat cu multă subtilitate, exact cum făcea Divertis. Care,
uitați-vă, în ce formă extraordinară sunt și cum au revenit în forță!

Umorul în secolul XXI. Simona Miculescu: „Nu
trebuie să fii vulgar ca să spui lucruri în ziua de azi.”

I.V.: Atâția ani de la fondare!

S.M.: Pentru că sunt
extraordinari prin eleganța și subtilitatea umorului. Nu trebuie să fii
vulgar ca să spui lucruri în ziua de azi. Poți să le spui și cu eleganță,
și cu un umor subtil. Și de-asta cred că publicul, care e sătul de vulgaritate,
a reacționat atât de entuziast. Și mă bucur din suflet.

I.V.: E sătul publicul de vulgaritate?

S.M.: Eu cred că o
mare parte a publicului este sătul de vulgaritate. Publicul educat — nu tot
publicul, bineînțeles. Dar nu este doar o problemă națională. Din păcate, noi
suntem oglinda — din toate punctele de vedere: politic, social, cultural —
suntem oglinda frământărilor lumii. Lumea este o… foarte, foarte, foarte
frământată și ciudată… schimbată.

I.V.: Care ar fi un nume, două, de pedagogi la care v-ați
referit mai devreme, care v-au rămas foarte apropiați până astăzi?

S.M.: Profesoara
noastră de literatură preferată a fost doamna Doina Cornea. Am avut marea șansă
ca Doina Cornea să-mi fie dascăl.

I.V.: La
facultate?

S.M.: La
facultate.

I.V.: Ce preda doamna Cornea?

S.M.: Preda,
practic, făcea seminarele de interpretări de texte. Și, deci, o țin minte cu
drag și pentru că aveam acea libertate… Știți că, de multe ori, la multe
facultăți — sper că nu se mai menține acest obicei prost — profesorii își
impuneau punctele de vedere. Studenții nu aveau prea multă libertate să
gândească. Gândirea critică nu prea era la modă. Bine, era un apanaj al
vremurilor, da? Dar, cu doamna Doina Cornea, totul era posibil. Era un
exercițiu intelectual absolut fabulos. Era cea mai iubită profesoară.
Întotdeauna dânsa era pe locul întâi. Noi mergeam la colindat la profesori.
Mergeam la stropit de Paști, cum este obiceiul în Ardeal. Dânsa era,
întotdeauna, gazda cea mai primitoare și cea mai iubită. Doamna profesor Doina
Cornea, doamna profesor Ivon Goga și soțul ei, Mircea Goga — care se trage din
Octavian Goga —, cu care am făcut literatura secolului XX. Doamna Rodica
Baconschi, cu care, de fapt, mi-am făcut și lucrarea de licență. Doamna Maria
Vodă Căpușan — din păcate, a ales o lume mai bună de ceva vreme —, cu care
mi-am făcut lucrarea de doctorat. Și doamna profesor de fonetică… n-am s-o uit
niciodată: doamna Tatiana Makarienko, care era, evident, de origine rusă. Mama
— de fapt, am descoperit peste zeci de ani —, mama unui extraordinar fost
diplomat din Ministerul de Externe și fost ministru, Alexandru Fărcaș.

I.V.: Ministrul Integrării, la un moment dat. Al
Integrării Europene.

S.M.: Eu cred că ar
fi fost… adică îmi pare rău că și-a întrerupt cariera diplomatică. Avea toate
datele, era un diplomat excepțional. Și dânsa era o foneticiană fabuloasă. Noi
ne-am amuzat de multe ori la orele dânsei, dar am descoperit peste ani — când
am aplicat exercițiile sale de fonetică imbatabile — că a fost unul dintre cei
mai buni pedagogi pe care i-am avut.

Prima femeie purtător de cuvânt din Ministerul de
Externe. Simona Miculescu: „Pasiunea pe care o am eu, ca și consumator de
cultură, sigur că vine și din actorul și cântărețul frustrat, da? Deci eu am o
pasiune mult peste normal.”

I.V.: Sunteți un umanist, de fapt — că ați făcut Litere,
că aveți pasiuni în zona culturală, muzicală… V-a ajutat în diplomație?

S.M.: Cum să nu?
Pasiunea pe care o am eu, ca și consumator de cultură, sigur că vine și din
actorul și cântărețul frustrat, da? Deci eu am o pasiune mult peste normal.
Eu sunt un consumator pasionat de acte culturale. Și, evident, că m-au ajutat.
Păi, în primul rând, talentul dramatic v-a ajutat în diplomație. N-am să uit în
viața mea prima mea conferință de presă. Menționez că am fost, practic — domnul
ministru Teodor Meleșcanu mi-a dat șansa — să devin prima femeie purtător de
cuvânt ever în Ministerul de Externe. 
Probabil că știți că înainte de Revoluție nu exista purtător de cuvânt
al Ministerului de Externe. Dar în 1990, deschizătorul de drumuri a fost domnul
ambasador Traian Chebeleu, căruia am avut marea șansă să-i fiu discipol în
primii ani când am intrat în Ministerul de Externe, când domnul Adrian
Năstase a deschis, prin competiții foarte dure, ușile ministerului către zeci
de tineri diplomați și i-a trimis urgent la specializări — numai în Occident. În
1993, domnul Meleșcanu mi-a dat șansa să devin purtător de cuvânt împreună cu
Mircea Geoană. Eram tineri diplomați în 1993… Eu, născută pe 4 iulie — ziua
Independenței —, iar Mircea, născut pe 14 iulie — ziua Franței.

Simona Miculescu critică lacunele de comunicare din
ministere. „Noi făceam briefing de presă din simplul motiv că voiam să
ne întâlnim săptămânal cu presa. Făceam briefing-uri on the record,
off the record, deep record — toate categoriile de briefing-uri
— și aduceam și specialiști din minister.”

I.V.: Parteneriate strategice de la naștere!

S.M.: Exact! Presa
a și speculat spunând că probabil că este un criteriu să fii născut într-o zi
importantă ca să devii purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Noi
alternam. Țin minte acele vremuri când comunicarea instituțională era — scuzați
— mult mai bună decât acum. Noi aveam conferință de presă săptămânală.
Nu le-aș numi doar conferințe de presă, pentru că am învățat, după ce am făcut
și studii în Statele Unite pe relații publice, că o conferință de presă o
faci atunci când ai ceva de anunțat. Noi făceam briefing de
presă din simplul motiv că voiam să ne întâlnim săptămânal cu presa. Făceam briefing-uri
on the record, off the record, deep record — toate
categoriile de briefing-uri — și aduceam și specialiști din minister.
De exemplu, dacă se apropia Adunarea Generală a ONU, sesiunea la nivel
înalt, la care participă prin tradiție președintele, chemam directorul de la
Direcția ONU și făceam briefing-uri off the record cu presa ca să
înțeleagă problemele de fond, ca să poată să proceseze. Așa am învățat să
comunicăm cu responsabilitate și transparență.

Un rol pe care trebuie să îl faci oricât de greu ți-ar
fi. Mărturia Simonei Miculescu, la 32 de ani de la o criză în MAE

I.V.: Ați avut vreun moment de criză pe care a trebuit să
îl gestionați ca purtător de cuvânt al MAE?

S.M.: Nu m-ați lăsat
să povestesc prima apariție. Apropo de talentul dramatic. Vă promit că încerc
să fiu mai succintă. Asta e o capcană în care cad toți ambasadorii care spun
asta la început, când eram ambasador la ONU, știam automat că în momentul în
care un ambasador începe cu I will be brief, nu se mai sfârșește. Prima
conferință de presă. Mi-am jucat rolul cât am putut de bine; aveam emoții
uriașe, pentru că e simplu când informezi cu ce ți-au dat direcțiile, dar
partea de întrebări și răspunsuri, sigur, pentru un începător erau cu mari
emoții. De la pupitru în sus exhalam încredere, pentru că în momentul în care
ai încredere în tine și emani chestia asta, faci o impresie favorabilă, dar
dacă vedea cineva ce se petrece de la talie în jos, cum îmi tremurau genunchii,
acum pot să mărturisesc, sunt 32 de ani de atunci, v-ați fi dat seama că sunt
destul de talentată. Deci da, răspunsul de bază e că mi-a folosit enorm. Pentru
că în această profesie trebuie să fii permanent, tu reprezinți România, trebuie
să ai o lumină senină, încrezătoare, eleganță. Chiar dacă te doare stomacul
îngrozitor sau ți-a fost foarte rău acum o oră, nu ai voie să arăți chestia
asta.

I.V.: Ca pe scenă!

S.M.: Ești pe scenă,
doar că e o scenă globală. Ești pe scenă permanent, ești expus judecăților, capcanelor
din negocieri, de exemplu, deci e extraordinar de util.

NATO a atacat Belgradul și Serbia, Simona Miculescu a
pierdut prieteni. Cât costă pozițiile publice în viața personală?

I.V.: Un moment de criză pe care a trebuit să îl
gestionați ca purtător de cuvânt la MAE?

S.M.: Mare criză. Inclusiv
din punct de vedere al comunicării. Cel mai memorabil a fost momentul în care
fiind purtătorul de cuvânt al domnului Andrei Pleșu, în 1999, eram în plină
criză, tocmai luase NATO decizia să bombardeze Belgradul și Serbia, și pentru
că noi eram în campania de accedere la NATO și autoritățile române și-au
exprimat sprijinul, această decizie a NATO a fost judecată foarte crud.
Inclusiv de către prieteni. Am pierdut prieteni. Pentru că eu fiind
purtător de cuvânt, chiar dacă în sufletul meu, și acum cu atât mai mult că am
trăit la Belgrad, iubeam enorm națiunea sârbă – ca și toți românii, pentru că
sunt singuri vecini, ei și cu Marea Neagră care nu ne-au atacat niciodată cum
se spune, pe partea de Vest – acela a fost un mare moment de criză, dar o
oportunitate profesională absolut excepțională. Eram în legătură permanentă cu
unul dintre cei mai memorabili purtători de cuvânt ai tuturor organizațiilor
internaționale, Jamie Shea, și practic această experiență a făcut și să mă
pasioneze Balcanii. Drept pentru care, cam după 9 luni de postură de purtător
de cuvânt, am intrat în competiție, am candidat pentru poziția de purtător de
cuvânt al OSCE în Kosovo, nu mi s-a acordat mie, fuseseră alte țări mai mari
donatoare. Sunt și criterii politice de multe ori în poziții din acestea, dar
am devenit purtător de cuvânt adjunct și șef al departamentului de Informații
Publice și am petrecut aproape 2 ani la Priștina, o experiență profesională
absolut incredibilă, dar foarte dură, pentru că nimeni nu își poate imagina un
oraș care nu e administrat! Unde mașinile nu au numere de înmatriculare, sunt
conduse de copii de zece ani, unde gunoiul nu se colectează, nu există curent.
Acolo fiind încălzirea pe bază electrică nu există căldură. Iarna era cruntă.
În februarie mi-am făcut bagajele, eu, care sunt foarte rezistentă, și veneam
dintr-o țară unde trecusem prin momente grele, mi-am făcut de două ori bagajul,
mărturisesc. Atât de dură a fost experiența. Dar a fost absolut fabuloasă.
Aveam să aflu asta și când am lucrat în Irak, nu există sentiment mai profund
de satisfacție profesională și umană, mai ales, ca în zonele de post-conflict, unde
simți că poți ajuta oamenii, în momentele cele mai grele, când ei încep să se
reconstruiască.

I.V.: Asta s-a întâmplat în Irak.

S.M.: Asta s-a
întâmplat și în Irak. Asta s-a întâmplat în 1999-2000 în Priștina și în anul
2006-2007 și în Irak.

Simona Miculescu își mărturisește cheia succesului: „Sunt
un om, o fată venită de la Satu Mare, care a muncit din răsputeri, a plâns
foarte mult prin diverse băi, sigur, a fost și lovită, și discriminată, dar
mi-am văzut de treabă.”

I.V.: La Belgrad v-am vizitat și eu când reprezentați ONU
la Belgrad. V-ați pierdut mulți prieteni în timp, în diverse situații, când ați
exprimat anumite puncte de vedere, care nu coincideau cu ale lor, sau când
ocupați poziții publice, funcții publice, așa, în timp, sunt lucruri care v-au
afectat sau prietenii adevărați au rămas indiferent de ipostazele publice ale
Simonei Miculescu?

S.M.: Prietenii
adevărați au rămas. Da. Sunt binecuvântată cu niște prieteni extraordinari —
inclusiv prieteni din copilărie. Dar, trebuie să recunosc, mi s-a rărit cercul.
În special… știți… testele cele mai bune sunt momentele grele — cum a fost, de
exemplu, plecarea de la Cotroceni, încheierea mandatului. Am avut foarte mulți
prieteni și admiratori, colaboratori, în timpul anilor de la Cotroceni. Deși
eram pregătită mental.

I.V.: Ani de putere,
cum se zice.

S.M.: Ani
de putere. Eram, aveam rang de ministru, eram Consilier de Politică Externă a
Președintelui, îi construiam agenda, într-o perioadă crucială pentru România,
dar din fericire fastă. Pentru că după ce am muncit atât de mult – noi am
colindat lumea în lung și în lat, făcând lobby pentru România – și a dat roade,
pentru că în timpul mandatului acela, România a intrat, a devenit membru NATO
și a încheiat negocierile la Bruxelles. Semnarea Tratatului de la Lisabona
fiind doar o formalitate, de fapt, noi am intrat în UE în momentul în care am
încheiat negocierile, datorită fabulosului lider care a fost Vasile Pușcaș,
negociatorul șef. Deci da, da! Știți, mi s-a rărit, dar a ajuns la cercul de
prieteni esențiali. Din păcate, am contrazis toată viața, pe toată lumea, când
spunea că e foarte multă invidie în jurul nostru. Din păcate m-a lovit crunt, și
m-a lovit și acum, când dețin această funcție la UNESCO. Ar fi trebuit să am
pielea tăbăcită, de atâția ani de zile, dar tot mă doare indiferența și
răutatea. Îmi văd de treabă, așa cum am făcut toată viața. Sunt un om, o
fată venită de la Satu Mare, care a muncit din răsputeri, a plâns foarte mult
prin diverse băi, sigur, a fost și lovită, și discriminată, dar mi-am văzut de
treabă. Și faptul că am acumulat profesional, asta le spun tuturor
internilor și copiilor pe care am șansa să îi formez, ceea ce este aici nu îți
poate lua nimeni. Eu am construit permanent. Eu și acum iau cursuri. Dezvoltarea
personală este uriașă — și acest atu nu ți-l poate lua nimeni. Poți să fii
invidiat, poți să fii ostracizat… probabil că sunt unii promovați pe alte
criterii decât competența… dar, până la urmă, când trebuie făcut ceva, tot pe
mine mă cheamă să fac treaba. Pentru că eu știu să o fac. Asta a fost cheia
succesului meu, de fapt.

Relațiile publice, domeniul care a cucerit România abia
după anii 1990. Simona Miculescu reacționează la situațiile în care oamenii
politici comunică direct și neprofesionist: „M-ați lovit puternic aici,
pentru că ăsta a fost unul dintre lucrurile cele mai importante pentru care am
militat — inclusiv când eram consilier prezidențial. Îmi găseam timp pentru
asta”

I.V.: Am vorbit despre această perioadă când, în două
rânduri, ați fost purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe. Ce s-a
întâmplat cu instituția purtătorului de cuvânt — nu doar la Ministerul de
Externe? Pare în derivă, în criză, ca să mă exprim… peste tot, la toate
instituțiile esențiale ale democrației. Liderii vor să comunice ei înșiși și
atunci nu mai au nevoie de intermediari? Este obsesia asta de a ajunge tu
direct la public, pentru că ești lider și nu mai vrei ca cineva să-ți
intermedieze gândurile?

S.M.: Cred că vina
este împărțită. M-ați lovit puternic aici, pentru că ăsta a fost unul dintre
lucrurile cele mai importante pentru care am militat — inclusiv când eram
consilier prezidențial. Îmi găseam timp pentru asta. La vremea respectivă
eram și președintele Asociației de Relații Publice din România. Împreună cu
Dumitru Borțun…

I.V.: L-am avut pe domnul profesor invitat la mine…

S.M.: Și cu Liviu
Mureșan, Gabriel Pâslaru, Cătălina, actuală Rusu, și Silvia Ilieși, am
încercat, pe de-o parte, să adunăm toate talentele și toate tipurile de
organizații care puteau să contribuie la promovarea României. Construirea unei
strategii, că asta e altă problemă — una pe care România nu o are ca
prioritate, și sunt foarte surprinsă. Asta era una dintre priorități. Evident,
prioritatea absolută era întărirea și promovarea profesiei de specialist în
relații publice. Pentru că era la începuturi, să fim onești: relațiile
publice s-au născut în România după 1990. Era o profesie tânără, care
trebuia permanent încurajată și promovată, pentru că lumea nu era familiarizată
cu ea. Dar, pentru mine, comunicarea instituțională era o prioritate absolută. Exact,
biroul de presă și instituția purtătorului de cuvânt. Există, în general, o
mare confuzie în general, cred în clasa politică — și credeți-mă, nu sunt aici
să critic clasa politică, eu vreau să funcționeze comunicarea mai bine.
Problema este că sigur că liderii și conducătorii instituțiilor guvernamentale
sunt, de obicei, comunicatori foarte buni, fiind politicieni.

I.V.: Unii dintre ei…

S.M.: Dar cred că
profesioniștii în relații publice ar fi trebuit să fie mai puternici în
promovarea adevăratei instituții a purtătorului de cuvânt. Este o funcție de 24
de ore din 24, care nu funcționează doar când e de rezolvat o criză, nu! Este o
instituție proactivă: ai datoria de a pompa permanent informație proactiv, nu reactiv,
Să
ajuți presa să înțeleagă despre ce este vorba în activitatea respectivei
instituții. De-asta briefing-urile de presă, întâlnirile cu presa…  Chiar dacă acum viteza cu care se petrece
totul este exponențială din cauza faptului că totul este în timp real, deci
lucrurile s-au schimbat mult de atunci, însă consider că instituția
purtătorului de cuvânt este mai importantă ca niciodată, pentru a ajuta această
comunicare instituțională. Și totodată, și cred că încă o problemă este faptul
că mi-aduc aminte că atunci, în 2002, am creat primul curs de relații publice
internaționale din curricula universitară românească. Am găsit atunci un decan,
Paul Dobrescu, SNSPA, care a înțeles importanța acestui curs. Mă bucur că acest
curs se predă în continuare, dar eu cred că nu numai la facultățile de relații
publice sau unde am reușit la facultatea de relații internaționale de la
Universitatea Spiru Haret să predau relații publice internaționale, nu, la ora
actuală, toate facultățile care formează intelectuali în orice profesie trebuie
să aibă cursuri de relații publice internaționale, pentru că dacă nu comunicăm,
nu existăm. După cum vedeți, dacă nu ai profil pe Facebook, să zicem, ca să nu
zic TikTok, nu exiști.

Cristian Diaconescu, de la un introvert aparent, la un
elegant specialist în comunicare

I.V.: Pe rețele sociale.

S.M.: Pe
rețele sociale, da? Deci trebuie să înțelegem acest lucru. Eu făceam, de
exemplu, ca și purtător de cuvânt, nu făceam doar, nu reprezentam doar
instituția. Eu făceam și training de presă, media trainings în minister.
Cu toți secretarii de stat, cu directorii generali, mi-aduc aminte, am făcut
simulare de interviu cu toată conducerea la momentul respectiv, când eram
purtătorul de cuvânt al domnului Andrei Pleșu, Răzvan Ungureanu, secretar de
stat, Cristi Diaconescu. Cu toți am făcut simulare de interviu și țin minte,
țin minte că Cristi a fost, Cristian Diaconescu, părea un tip mai introvertit,
mai distant. Cred că mi-a făcut, știți că după ce făceam simularea de interviu,
pe urmă făceam analiză… El trebuia să-și facă analiza propria,
propriei performanțe. A fost extraordinar Cristian și atunci am știut că el are
un talent de comunicare pe care acum, din fericire, îl exersează cu multă
eleganță în media. Deci sufăr că, totuși, comunicarea instituțională nu
funcționează așa cum ar trebui să funcționeze.

Planurile Simonei Miculescu, specialist în comunicare,
dincolo de diplomație, pentru perioada când se va retrage din activitatea
publică: „după ce îmi încheie cariera formal, chiar vreau să mă dedic
acestei chestiuni și să formez cât pot și să ajut cât pot și comunicarea
instituțională și tânăra generație. Vreau să mă transform în cel mai iubit
și mai activ mentor al tinerii generației.”

I.V.: Poți să ai o comunicare bună fără o realitate care
să te ajute? La noi pare că obsesia comunicării bate normalitatea unor exemple
și unor politici publice corecte.

S.M.: Nu
numai la noi există această tentație. Este o tentație universală, să știți. Doar
că, în alte părți, profesioniștii în relații publice sunt lăsați mai mult să-și
facă datoria. Uite, de exemplu, la noi există… Sigur, am tot respectul pentru
jurnaliști. Chiar îi iubesc și atunci când eram primul atașat de presă la
Ambasade României, la Washington, spuneam că sunt atașată de presă din toate
punctele de vedere. Deci iubesc presa de la începuturi. Și tocmai de aceea
vreau să o ajut. Și dacă spun ceva critic, o spun în sensul constructiv. Purtătorul
de cuvânt, în general, este totuși ideal să fie un specialist în relații
publice. Dacă are, dacă e un fost jurnalist, cu atât mai bine, pentru că știe
și mai bine nevoile jurnalistului. Dar trebuie să treci totuși prin școală de
relații publice. E o altă profesie. Este o profesie care e înrudită cu
jurnalismul, dar este altă profesie. Și sunt tehnici, sunt tactici, sunt
strategii pe care tu trebuie să le cunoști din punct de vedere profesional ca
și specialiști în relații publice. Ori la noi e de foarte multe ori, inclusiv
în Ministerul de Externe. În Ministerul de Externe, din păcate, nu s-a gândit
nimeni zeci de ani. Am trimis o grămadă de diplomați la masterate, la programe
de specializare, stricto senso în securitate, în orice altceva decât
comunicare. Or în Ministerul de Externe ideal este să ai ca purtător de cuvânt,
așa cum avem acum, dar am avut cazuri în care au fost outsideri. Totuși
să fii cineva din interior care cunoaște dinamica, cunoaște toate subtilitățile
profesiei, pentru că ești foarte expus și expui instituția în momentul în care
ești purtător de cuvânt. Deci trebuie să fii extraordinar de bine pregătit și
te ajute enorm dacă faci parte din personalul ministerului. Este o instituție
pe care o iubesc, este o instituție pe care, să știți, că după ce îmi
încheie cariera formal, chiar vreau să mă dedic acestei chestiuni și să
formez cât pot și să ajut cât pot și comunicarea instituțională și tânăra
generație. Vreau să mă transform în cel mai iubit și mai activ mentor al
tinerii generației.

Simona Miculescu declară că nu știe care au fost motivele
exacte pentru care a fost invitată în echipa lui Ion Iliescu. „Am primit un
telefon ca în 24 de ore să fiu acasă. (…) L-am întrebat, nu mi-a spus.
Am întrebat colegi, nu mi-au spus.”

I.V.: Înseamnă că am pus până acum măcar o întrebare
bună. Cum ați intrat în echipa președintelui Ion Iliescu?

S.M.: Aș vrea să
știu, dragul meu Ionut.

I.V.: Nu știți.

S.M.: Deci și acum a
rămas o enigmă foarte bine conservată. A fost surpriza vieții mele. Deci eu
eram înspre încheierea mandatului meu de coordonator al departamentului de
informații publice al misiunii OSCE din Kosovo și am primit un telefon de
acasă. Era decembrie. Ca în 24 de ore să fiu acasă. Nu mi s-a spus de ce. Eu
eram foarte confuzionată pentru că era foarte greu să ajung de la Priștina. Nu
exista nimic.

I.V.: Nu e zbor direct. Nu e zbor de linie direct.

S.M.: Credeam că,
pentru că se apropia președinția românească a OSCE, mă gândeam că probabil că
s-au gândit să fiu purtătorul de cuvânt… era domnul Petre Roman, ministrul la
vremea respectivă. Deci nu aveam decât speculații. Nu o să uit niciodată în
momentul în care după un drum pe care n-am să-l descriu – a fost foarte
complicat, o aventură totală – am intrat în casă la București. Era seară. Eu a
doua zi dimineața urma să mă prezint. Am aflat după ce. Nu, înainte de a intra
în casă am aflat că a doua zi trebuie să fiu la Palatul Cotroceni. Și când am
intrat în casă era un program de știri care enunța numele meu ca posibil
purtător de cuvânt al Președintelui. Pentru că eu aveam background-ul
acesta continuu de relații publice, de purtător de cuvânt. Deci eram foarte
credibilă. Sigur că și acum îmi tremură mâinile de emoții când mi-aduc aminte. Nu
înțelegeam ce se întâmplă. Și a doua zi dimineața, când am ajuns la Cotroceni,
am avut uriașa surpriză să fiu primită de domnul președinte, care nu mi-a făcut
propunerea de a fi purtător de cuvânt, ci consilier de politică externă. Nu
știu… L-am întrebat, nu mi-a spus. Am întrebat colegi, nu mi-au spus.
Mi s-a dat a înțelege că aveau nevoie de un profesionist, de un tehnocrat, ca
să zic așa, pentru că eu, evident, sunt apolitic, am fost…

Una dintre cele mai puternice femei din România,
apolitică. Crezul Simonei Miculescu: „diplomatul de carieră adevărat este
apolitic. Singurul lui partid este țara. Și pentru mine asta a fost sacrosant.
Asta a fost sfânt, toată cariera mea.”

I.V.:  Sigur că sunteți
în afara partidului, a partidelor.

S.M.: Păi, diplomatul
de carieră adevărat este apolitic. Singurul lui partid este țara. Și pentru
mine asta a fost sacrosant. Asta a fost sfânt, toată cariera mea. Și de
aceea, vă dați seama că a fost o surpriză extraordinară. Literalmente n-am
dormit cel puțin două săptămâni, pentru că era o responsabilitate atât de
uriașă, fără precedent, nu știam de unde s-o apuc. Deși sigur că aveam
sprijinul colegilor, echipei, dar așa am ajuns. Nu știu. Ceea ce știu este că a
fost o oportunitate absolut incredibilă și sunt foarte mândră că am reușit
să-mi fac datoria. Deci eu cred că mi-am făcut datoria și este o mulțumire
extraordinară. Și rămâne una din perioadele, nu știu dacă nu perioada, cea mai
plină de momente, de neuitat și de experiențe și de responsabilități din toată
cariera mea de aproape 35 de ani.

Declarație exclusivă a Simonei Miculescu despre
Președintele Ion Iliescu: „Pentru mine a fost o binecuvântare să cunosc omul
Ion Iliescu. Am absorbit tot ce am putut să învăț de la domnia sa. Probabil că
a fost omul care mi-a respectat cel mai mult munca, munca tuturor.”

I.V.: Ați fost consilier pe politica externă al
președintelui în 2004, perioada excepțională pentru România. În 2002, suntem
invitați să devenim membri NATO la Praga. În 2004, lucrul acesta devine efectiv
la Washington. Și cum spuneați mai devreme, închidem negocierile de aderare, de
integrare în Uniunea Europeană. 4 ani extraordinari. Cum a fost să lucrați cu
președintele în acei ani?

S.M.: Vă dați seama
că eu nu îl cunoșteam foarte bine pe domnul președinte. Din fericire, am
interacționat cu domnia sa când a făcut două vizite în Statele Unite și eu eram
atașat de presă. Deci la asta s-a limitat interacțiunea mea. A, și în 1993, din
partea Ministrului de Externe pentru că eram purtător de cuvânt, am avut grijă
de delegația de presă când a făcut dânsul o vizită. Deci l-am și însoțit din
România în State, dar când eram atașat de presă în 1995, dacă nu mă înșel, am organizat
partea de presă a vizitei sale. Și nu-l cunoșteam decât din ceea ce văzusem
prin presă, ce auzisem. Pentru mine a fost o binecuvântare să cunosc omul
Ion Iliescu. Am absorbit tot ce am putut să învăț de la domnia sa. Probabil că
a fost omul care mi-a respectat cel mai mult munca, munca tuturor. El nu
numai că nu ignora punctajele pe care le scria… Știai foarte bine că le-a
citit, pentru că le citea cu creionul roșu în mână. O știi din proprie
experiență, este o dovadă de respect extraordinar pentru munca echipei tale. El
nu este genul de lider care vine la microfon cu niște foi de hârtie și spune: „a,
echipa mea mi-a făcut un speech, dar n-am să-l folosesc”. Totdeauna m-a șocat
această lipsă de respect pentru el, pentru că ești nimic fără echipa ta. Și
este o lecție de management pe care am învățat-o și am aplicat-o permanent după
aceea când am condus și eu echipe. Deci, pentru mine a fost o experiență
binecuvântată, pentru care sunt recunoscătoare și aduc aminte de fiecare dată
când vorbim, îi aduc aminte de domnului președinte cât de recunoscătoare sunt
pentru acea șansă. Pentru că, în primul rând, mi-a dat șansa să fiu în această
echipă, în această perioadă atât de importantă, dar atât de memorabilă pentru
istoria României și pentru că am învățat și profesional și din punct de vedere
uman o mulțime de lucruri de la domnia sa. Și am foarte multe povești și
povestioare din acei ani, care i se datorează deciziei de a lua un diplomat de
carieră cu care interacționase…

Simona Miculescu, despre alegere Ninei Iliescu de a
apărea în public doar când mergea la vot: „Știu și motivele pentru care a
făcut această alegere și o respect enorm pentru asta, dar motivele le va spune
dânsa odată, dacă le va spune.”

I.V.: Fac puțin, deși eu sunt podcaster, nu-s jurnalist,
dar încerc să intru puțin în pielea unui jurnalist și să vă întreb. Puteți
expune, puteți rememora un episod care nu-i cunoscut sau mai puțin cunoscut de
către marele public, din acei ani, în care Consilierul de Politică Externă
Simona Miculescu a jucat un rol decisiv?

S.M.: Era… trebuie
să mă gândesc. Rolul meu era destul de complicat, când aveam oaspeți străini și
de fiecare dată cred că a fost decisiv. De ce? Pentru că doamna Iliescu a
ales să nu… să nu activeze în public decât atunci când mergea cu soțul
domniei sale la vot. Știu și motivele pentru care a făcut această alegere și o
respect enorm pentru asta, dar motivele le va spune dânsa odată, dacă le va
spune. Eu trebuia să fiu și Consilierul de Politică Externă, deci să
particip și la convorbirile bilaterale, dar să mă ocup și de prima doamnă sau
de regină în cazul în care era vorba de un rege. Și nu era deloc simplu, însă
m-am descurcat. Cel mai memorabil exercițiu a fost, din mai multe puncte de
vedere, și-mi face plăcere să-l rememorez, pentru că ați pomenit invitația
oficială în 2002 în NATO. Am trăit în acel moment…

Simona Miculescu consideră că Președintele Bush e judecat
greșit din multe puncte de vedere. De ce The Rainbow Visit, de la
aderarerea României în NATO, e documentată fotografic pe pereții Biroului Oval?

I.V.: La Praga, în acea ambasadă superbă de pe Nerudova,
unde cu emoții s-a așteptat decizia.

S.M.: N-am s-o uit
niciodată, încerc să nu fiu emoțională.

I.V.: Palatul Morzin.

S.M.: Exact, absolut
superb. Așa este și un moment… Prima victorie uriașă, de fapt, a acelor ani.
După un timp, președintele Bush a decis să vină în România pentru câteva ore,
ca să fericite poporul român pentru această invitație. A fost foarte greu de
organizată această vizită, pentru că era de câteva ore. Era însoțit de prima
doamnă, și trebuia să avem program pentru câteva ore, și pentru președinte, cel
mai important și cel mai puternic președinte, și soția sa. Și deci n-am să uit
niciodată cum a trebuit să fac slalom între convorbire bilaterale, pe care
n-aveam cum să le ratez, și vizitarea Muzeului Cotroceni în paralel de către
doamna Laura Bush, altminteri încântătoare. Și trebuie să mărturisesc și
președintele Buș. Și are un simț al umorului extraordinar. Este judecat
greșit din multe puncte de vedere. Deci, acela a fost un moment de
jonglerie diplomatică foarte, foarte complicat, dar l-am învins. Dar eu vreau
să vă spun altceva. Cât de memorabilă a devenit această vizită a președintelui
Bush la București? De ce? După convorbire bilaterale de la Cotroceni, ne
îndreptăm spre Piața Revoluției, unde trebuia să aibă loc un speech istoric al
președintelui Bush, exact vis-a-vis de balconul de unde vorbise Nicolae
Ceaușescu în 1989. Era o sâmbătă, o zi de noiembrie, în care ploua cu gheață, o
ploaie înghețată, ore în șir. În momentul în care domnul președinte Bush a
venit în piață și a văzut o jumătate de milion de oameni, care i s-a spus de
către foarte numeroși agenți secreți că nu se mișcaseră de ore în șir din acea
piață așteptându-l, a fost extraordinar de emoționat și impresionat. Și s-a mai
întâmplat un miracol, pe care unii și-l aduc aminte, tu, cu siguranță. Înainte
de a-și începe discursul, exact în momentul în care se adresa domnului
președinte, ploaia s-a oprit și un superb curcubeu a apărut pe cer. Este
indescriptibil momentul acela, la care președintele Bush, vădit surprins,
ridică ochii spre cer și spune: „și Dumnezeu ne zâmbește”. Și după aceea își
continua speech-ul. L-a marcat profund acel moment. De ce? În 2004, ultima
vizita domnului președinte în Statele Unite, primire în Biroul Oval, ne
îndreptăm spre Biroul Oval. Pe coridorul din spre Biroul Oval erau fotografii
din diversele vizite ale domnului președinte Bush în toată lumea. De la
București erau două fotografii, ceea ce în economia de vizite, multiple vizite,
însemna foarte mult. Acea vizită, devenise o legendă în Casa Albă, era numită The
Rainbow Visit, vizita cu curcubeu. Pentru că președintele Bush a evocat-o
și a adorat-o dintre toate vizitele pe care le-a făcut în mandatul său, aceea a
rămas cea mai memorabilă. Și asta nu v-o spun pentru că ne-a spus-o nouă din politețe,
domnul președinte, când am fost în Biroul Oval. În 2008, sunt noul ambasador
al României la ONU, prima femeie și singura până acum.

I.V.: Din nou prima. Și mai sunt câteva premiere. O să
vorbim despre ele.

S.M.: Asta era
funcție de ambasador. Știu la ce te referi. Da, am câteva premiere interesante.
Dar încă nu a apăruse șeful delegației române. Venea în acea seară și, conform
tradiției, președintele american, mă rog, face o întâlnire, face o recepție
mare cu toată lumea. Deci în acel moment, din moment ce șeful delegației,
ministrul de Externe, nu venise încă, eu eram în locul lui, șef de delegație,
și deci am participat la recepție, dar am participat și la o întâlnire pe care
a făcut-o președintele Bush cu toți membrii coaliției din Irak. Și România era
parte, da? Erau mulți șefi de state în jur. După întâlnire, domnul președinte
Bush face un tour de table, cum se spune. Dă mâna cu toți președinții.
Eu eram lângă regretatul președinte polonez care, din păcate, a decedat în acel
celebru accident de avion. Se apropie, deci vine, îl salută pe președintele polonez
și, pe urmă, mă salută pe mine, mă recunoaște, mă îmbrățișează și îmi spune, i
se adresează președintelui Poloniei, știți de ce mi-aduce aminte doamna
ambasador? Și începe să-i povestească spre disperarea protocolului său, pentru
că acolo totul este calculat la minut, este o cursă permanentă între întâlniri,
para-întâlniri în diverse locuri. Începe să-i povestească despre The Rainbow
Visit de la București. Problema era că i-a povestit-o cu traducere, deci
s-a dublat timpul de povestire. Atât era de impresionat și de marcat peste ani
și ani de zile. Vă dați seama că am fost copleșită și încântată și m-am bucurat
că acel moment magic a rezonat cu domnia sa, cred că și-acuma, cred că o
pomenește cu drag.

România care nu se vede. Simona Miculescu: „Noroc cu
jurnalele de 1 decembrie”

I.V.: Evocați un moment extraordinar. De ce atunci când
ne analizăm, când ne uităm în istoria noastră, analizăm folosind un dublu
standard? De ce lucrurile bune, cele extraordinare, oricum sunt foarte rare în
istoria noastră, acela este unul din momente, de pildă, nu? Revoluția în 89,
aderarea la NATO, Uniunea Europeană, sunt momente ieșite din comun. De ce
folosim acest dublu standard și suntem de acord că ele au fost făcute într-un
anumit moment de anumiți oameni, dar nu subliniem asta decât dacă au de a face
cu cercul nostru, cu lumea noastră, dacă nu le facem noi, ele nu au acel
caracter istoric pe care altfel îl dăm unor evenimente, hai să zicem, neînsemnate.

S.M.: Este o
întrebare foarte delicată și nu aș vrea să te aștept la un răspuns pe măsura
așteptărilor. Singurul lucru pe care pot să-l spun este că trebuie să ne
respectăm istoria așa cum este ea. Eu cred că istoria va face dreptate
la un moment dat și îți va spune, va marca momentele esențiale ale parcursului
nostru în ultimele zeci de ani, altminteri, un parcurs de care sunt foarte
mândră, pentru că în pofida tuturor aprecierilor și, cum să spun, criticilor,
noi avem o adevărată pasiune pentru autoflagelare, pentru a ne văita, pentru a
scoate în evidență lucruri negative și, din păcate, nu ne ajută nici media cu
asta, pentru că negativul este vedetă permanentă, pozitivul este o rudă săracă.
Noroc cu jurnalele de 1 decembrie, că atunci aflăm tot felul de povești drăguțe
și vedem o grămadă de oameni extraordinari prin țară care, de fapt, nu se văd
în realitatea cotidiană, dar care construiesc acolo, pe plan local. Fac lumină,
cerculețe de lumină, milioane de cerculețe de lumină prin toată țara, dar
nimeni nu știe. Important e că o fac însă și că România, iată, în pofida
tuturor meandrelor, își continuă parcursul european și euroatlantic, dar, cred
că toate vor veni la timpul lor.

Iliescu, omul care a aplicat teza egalei apropieri.
Simona Miculescu: „Pe plan extern era, este, mă rog, era ca și președinte un
interlocutor absolut fermecător, fluent în patru limbi, un om cu o experiență
și cu o memorie istorică colosală.”

I.V.: Retrospectiv, gândindu-vă la ce s-a întâmplat acum
25 de ani, care vi se par punctele tari ale omului și omului politic Ion
Iliescu?

S.M.: Echilibrul.
Echilibrul, cred că este cuvântul cheie. Domnia sa a avut o abordare foarte
echilibrată. Domnia sa a aplicat teza egalei apropieri. Știți foarte bine că
Domnia sa primea pe absolut toată lumea tot spectrul politic la Cotroceni. Asta
mi-a plăcut mult pe plan intern. Pe plan extern era, este, mă rog, era ca și
președinte un interlocutor absolut fermecător, fluent în patru limbi, un om cu
o experiență și cu o memorie istorică colosală. Știți foarte bine că atunci
când șeful are o memorie atât de bună, nu întotdeauna au un avantaj, dar noi
eram, eu eram cel puțin absolut fascinată că aș putea aduce aminte în detaliu
ce a făcut în 1947 după amiază, într-o joi după amiază, 22 august 1947. Absolut
fabulos, o carte de istorie deschisă pentru noi, da? Practic un mare patriot,
un mare patriot, care a pus interesul național realmente pe primul plan.
Interes național, concept care a început să fie din ce în ce mai puțin uzitat
public. Nu l-am prea auzit în discursul public. M-am bucurat mult ieri la
instalarea Domnului Președinte Nicușor Dan să aud cuvântul „interes național”
pomenit de cel puțin 3 ori în discursul domniei sale. Sper să revenim, să ne
dăm seama că este interesul suprem al nostru, al tuturor. Da, cred că asta,
deci practic experiența, omenia, știți că, știi că avea el vorba aceea care e
pe la noi, dânsul provenind din Maramureș, prin mamă, prin filiația maternă,
iar eu fiind din Satul Mare, aproape de Satul Mare, foarte aproape de Satul Mare
și exact aceleași zicale sunt și la noi. Era exact ilustrarea a ceea ce îi
plăcea să citeze de multe ori: „a fi domn îi o întâmplare, a fi om îi lucru
mare.” Cred că asta ilustrează perfect personalitatea dânsului sincer.

I.V.: Vorbeați de echipa de la Cotroceni, de cine erați
atunci și acum mai apropiate?

S.M.: Victor
Opaschi, de Victor Opaschi și de Victor Opaschi. Un om extraordinar, un
profesionist fabulos. Sunt foarte, foarte, foarte bucuroasă că am avut șansa să
lucrez cu el și a făcut atâta bine României în modul lui tăcut, discret. Știi
foarte bine, ai lucrat îndeaproape. Din fericire…

I.V.: Așa ne-am și cunoscut în anul 2000. Fix în 2000.

S.M.: Exact. Nu cred
că există cineva în țara aceasta care să cunoască mai mult despre legile și
cultele din el și să fi făcut mai multe pentru legile și cultele din România ca
și Victor Opaschi. Și sper să-i se folosească în continuare experiența și ca și
consilier cultural. Doamne, cât a putut să ajute domnul președinte, care iubea
lumea artistică și și lumea artistică îl iubea pe dânsul, prin Victor Opaschi.
Au făcut, au ajutat enorm cultura română. Deci țin minte, chiar, ce frumos, ce
gest frumos a făcut. Vă dau doar un singur exemplu din ajutoarele importante pe
care le-a dat Victor. Până în anii 2000, era un băiat, un foarte tânăr,
absolvent de facultate, care se numea Tudor Giurgiu, căruia i s-a năzărit să
facă un festival de film la Cluj. Și avea greutăți, pentru că era începător, nu
exista foarte mult interes în a-l sprijini. Și să fac istoria foarte scurtă,
Victor Opaschi l-a ajutat să obțină patronajul președintelui României. Am
aștept și eu puțin, ce-i drept.

Simona Miculescu, admirativă față de TIFF: „Deci îl
divinizez pe Tudor pentru ceea ce-a făcut.”

I.V.: Îmi amintesc și eu un pic, mi-amintesc foarte bine
în momentul când… La prima ediție, ați fost și împreună la jazz, nu în
Armenia, cred că ați fost la un concert cu președintele… Președintele
Armeniei era pasionat de jazz, da?

S.M.: Dar, vreau să
termin cu Tudor, uitați-vă unde a ajuns Tudor. Ce fabulos festival! Cât îi
datorează România pentru, nu numai și pentru festival, pentru deschiderea,
pentru imaginea României, dar și pentru că a revenit publicul românesc în
cinematografele puține care mai există în România. Deci îl divinizez pe
Tudor pentru ceea ce-a făcut. Dar știți că în… Acum este o mare vedetă,
nu? Am reușit și eu să ajung o dată la deschiderea unui festival, uneia din
edițiile festival, cred că a 16-a ediție.

I.V.: S-apropie o nouă ediție.

S.M.: Da, știu, știu,
dar după ce mă pensionez, atunci o să mă duc la toate festivalurile după care
tânjesc. Din păcate agenda mea este…

I.V.: Adică mulți ani de aici încolo.

S.M.: Nu chiar, dar
n-are importanță. Ca să vezi, totuși, omul Tudor Giurgiu. Deci n-am să uit niciodată.
Sigur că m-a flatat, m-a impresionat foarte profund faptul că în deschiderea
festivalului, eram în asistență și Tudor a spus, „există aici în public o
doamnă, care m-a ajutat la început și m-a ridicat în picioare”. Nu numai că
și-a dus aminte și este recunoscător, dar a făcut public aceasta, a făcut un
gest public.

I.V.: Asta e mai rar.

S.M.: Foarte rar.

I.V.: Fairplay-ul e mai rar întâlnit.

S.M.: Dar a meritat
fiecare sprijin și Victor a ajutat enorm.

Prima recepție cu jazz din istoria Palatului Cotroceni

I.V.: Președintele Armeniei era pasionat de jazz?

S.M.: Da! Era
pasionat de jazz și întâmplarea făcea că omologul meu, consilierul diplomatic,
eu fusesem cu el la un curs de diplomație, la care m-a trimis Adrian Năstase în
1992. Am fost colegi de curs, deci ne-i cunoșteam de multă vreme și eram
amândoi pasionați de jazz. Drept pentru care, în momentul în care președintele
Armeniei, mare pasionat de jazz, a venit în vizită oficială în România, am
organizat primul dineu oficial cu jazz din istoria Cotrocenilor. Nu
întâmplător. De ce? Pentru că unii din cei mai mari muzicieni de jazz ai
momentului în și ai tuturor timpurilor din România la acea vreme și pe care
i-am adunat la Cotroceni au fost Harita Vitian, Garbi Zedeian. Deci, cum să vă
spun, a fost o seară absolut extraordinară. L-am dus și la un club de jazz,
acolo, după dineul oficial. Pe vremea aceea erau mai multe cluburi de jazz
decât acum. Acum, în afară de Green Hours, din păcate, sunt foarte dezamăgită….

I.V.: Ce are jazzul și doar jazzul?

S.M.: Mie îmi place
muzica bună general, dar jazzul, pentru mine, este expresia supremă a
libertății de expresie. De ce? În primul rând că jazzul este o sinteză a
tuturor genurilor muzicale. Dacă tu asculți o piesă de jazz, vei regăsi și teme
din muzica clasică, și teme din muzica tradițională, dar ceea ce este fabulos
în jazz este improvizația, pentru că asta este, de fapt, esența jazzului. Deci,
practic, tu, când asculți o piesă, un sfert este tema muzicală, restul este
improvizație. Câtă libertate de expresie, câtă creativitate, cât simți artistic,
să poți să faci așa ceva. Și mai este un lucru. Trupele de jazz, deci muzicienii
de jazz, pentru că ei pot să improvizeze oricând, fiind atât de extraordinari,
ei nu trebuie să exerseze împreună. De aceea există conceptul de jam session,
da? Când se adună pe scenă diverși muzicieni care se întâmplă să fie în sală și
încep să cânte împreună. Și cântă fenomenal. Practic, fiecare trupă de jazz
este formată din individualități artistice, care oricând pot să facă un concert
solo, da? Dar ei au puterea, și asta îmi place în orice echipă, au
personalitate artistică puternică, sunt excepționali, dar manifestă și spirit
de echipă, pentru că își îngemănează talentele, da? Și cântă și împreună, da?
Deci pentru mine asta este fantastic. Și de asta am iubit dintotdeauna, și eu
datorez unui foarte drag prieten din liceu de la Satu Mare, care făcea cum numai
el știe cum, rost de viniluri, de jazz, și el m-a introdus în lumea jazzului.
Se numește Victor Anghiuș Locker. Este artist în Germania și îl pomenesc
întotdeauna și îmi doresc să mergem odată la un concert de jazz, dar n-am
reușit. Și țin minte, prima mea deplasare vreodată în străinătate a fost la Varșovia
în 1986, ceva de genul acesta. Și avea un club de jazz, nu mai există, în
centrul orașului cu partituri de jazz, cu viniluri. Și mă gândeam, Doamne,
ce diferență! Deși să știți că în România, pentru că muzica de jazz era
considerată periculoasă, doar dacă avea versuri și transmitea valorile
occidentale, dar altminteri, muzica instrumentală aveam niște muzicieni foarte
interesanți și erau chiar și festivaluri foarte interesante. Deci am putut
chiar și în acele timpuri să îmi iau puterea.

I.V.: Înainte de Gărâna.

S.M.: Exact, exact.
Nu, era festivalul de la Sibiu, care este o tradiție. Exact, dar acum văd că au
luat a o mai mare anvergură alte festivaluri de jazz. Cel de la Cluj, Jazz in
the Park, Gărâna, bineînțeles, festivalul de la Timișoara, chiar și București.

Prima femeie din România în nenumărate funcții și roluri
oficiale internaționale, Simona Miculescu, o avangardistă: „Mi-a plăcut, am
o pasiune să sparg tiparele și să fiu deschizătoare de drumuri. Cred că numai
așa putem să facem o diferență și putem să ne ajutăm semenele”

I.V.: Podcastul nostru se cheamă Avangarda și cred
că sunteți dintre cei mai potriviți invitații la podcast pentru că sunteți o
avangardistă. Ați deschis mai multe drumuri, mai multe teritorii. Prima femeie
din România care este purtător de o cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe.
Prima femeie din România care are rangul diplomatic de ambasador. Prima femeie
din România care reprezintă România la ONU. Prima femeie din România care este
delegat permanent ambasador la UNESCO. Și de ceva vreme, prima femeie din
România și una dintre puținele în istoria UNESCO, care deține președinția
generală a UNESCO.

S.M.: Președinta
conferinței generale a UNESCO.

I.V.: Record după record.

S.M.: Mi-a
plăcut, am o pasiune să sparg tiparele și să fiu deschizătoare de drumuri. Cred
că numai așa putem să facem o diferență și putem să ne ajutăm semenele. Eu am luat foarte în serios ceea ce spunea Maggie
Albright care spunea că există un loc special în infern pentru femeile care nu
ajută alte femei. Eu mi-am dedicat viața într-ajutorării semenelor mele mai
tinere, pe care le iubesc din tot sufletul și așa s-a și întâmplat. Ca să zic
așa, nu? Am fost și prima, am fost, de fapt, și primul român într-o funcție de
management în misiunea OSCE din Kosovo. Am fost primul român, prima româncă,
prima femeie cu o funcție de rang înalt, când am fost reprezentantul
secretarului general al ONU în Balcani. Dar tot timpul am luat-o cap pe o
responsabilitate înaltă și fiind conștientă că și dacă mă urmăresc trei tinere
și văd în mine un model, pentru ele vreau să arăt că se poate și că trebuie
să aibă curajul, să nu se teamă. Temerile și incertitudinile și insecuritățile
sunt cei mai mari dușmani la vârsta tânără. E vârsta întrebărilor, dar este și
vârsta multor insecurități și de asta cred că rolul nostru, al celor care
au trecut prin viață, este să le insuflăm curaj, să le povestim din experiența
noastră, ca să prindă aripi cu mai multă conținere.

Simona Miculescu, maraton de recorduri: „În primul
rând sunt primul român care a condus ceva vreodată în UNESCO, da? În al doilea
rând, sunt doar al treilea român în 80 de ani care conduce un organ ales,
pentru că asta este o funcție aleasă, nu e o funcție numită ca și directorul
general”

I.V.: De doi ani sunteți președinte al Conferenței
Generale a UNESCO. Sunteți dintre puținii români, care sunt foarte puțini, care
dețin funcții la nivelul acesta, pe degetele de la o mână, probabil. S-a
schimbat ceva în momentul acela de când sunteți la UNESCO. Numărul doi, nu? Ai
secretarul general sau numărul unu?

S.M.: Sunt numărul
unu.

I.V.: Este președintele Conferenței Generale și este
secretarul… Nu?

S.M.: Deci,
președintele Conferenței Generale. Deci Conferiența Generală este forul suprem
de decizii al organizației. Deci tu, ca președinte, prezidezi forul care ia
toate deciziile strategice importante, cruciale pentru organizația. Nivelul doi
de leadership în UNESCO este președintele Consiliului Executiv. Consiliul
Executiv care se reunește între conferințele generale de două ori pe an și ia o
grămadă de decizii practice, care implementează deciziile strategice luate de
cele 194 de state membre în Conferința Generală. Directorul General al UNESCO
este doar al treilea nivel de leadership. E ca diferența între șef de stat și
prim-ministru, da? Directorul General este executivul. Dar, pentru că el
cheltuiește banii organizației, implementează programele care sunt aprobate de
Consiliul Executiv și Conferința Generală, are cea mai mare vizibilitate, da?
Și atunci pentru toată, pentru majoritatea oamenilor, această funcție fiind
mult mai vizibilă, ei cred că aceasta este funcția supremă. Dar, practic,
funcția de președinte al Conferenței Generale este echivalentă cu funcția de
președinte al Adunării Generale ONU și, de fapt, la ora actuală nu e nimeni din
România, oricum, sunt, nu mă laud, enunț niște fapte istorice, da? În primul
rând sunt primul român care a condus ceva vreodată în UNESCO, da? În al doilea
rând, sunt doar al treilea român în 80 de ani care conduce un organ ales,
pentru că asta este o funcție aleasă, nu e o funcție numită ca și directorul
general, da? Primul a fost Nicolae Titulescu, care a fost președintele Adunării
Ligii Națiunilor, al doilea a fost Corneliu Mănescu, care a condus adunarea
Generala ONU în 1967, și al treilea sunt eu. Și în istoria de 80 de ani a
organizației pe care îi împlinește anul acesta, mulțumim pentru urări, sunt
doar a cincea femeie. Există un perete imens lângă sala principală a UNESCO,
acolo unde s-au petrecut în ultimii 80 de ani toate evenimentele
politico-diplomatice și culturale ale UNESCO, un perete uriaș cu tablourile
președinților conferinței generale, și vezi patru portrete de femei. Sunt
foarte încântată să vă spun că din cele cinci, patru, suntem din Europa de Est.
Deci mândria mea regională este…

100 de ani de aniversare a Institutului Internațional
pentru Cooperare Intelectuală. Un jurist român redactează rezoluția de
înființare, un academician român devine secretarul acestei comisii, o poetă
româncă devine singura femeie care conduce o misiune de reprezentare
diplomatică pe lângă Liga Națiunilor

I.V.: Care ar fi dosarul, sau care ar fi lucrul cel mai
important pe care l-ați făcut în acești doi ani? Și de care sunteți cel mai
încântată că ați reușit în acest mandat?

S.M.: Mă bucură
foarte mult timingul acestui podcast pentru că pot să-ți dau
vestea că, practic, am învins în privința priorității mele absolute. Și
trebuie să-ți dau totuși un element de background pentru că este o
ocazie minunată pentru mine să arăt lumii ce moștenire extraordinară are
România pe cooperare intelectuală. Sunt lucruri pe care nici măcar mulți
diplomați nu le știu și eu le-am descoperit când am devenit președinte. Totul
la început, văzând o poză a unui distins român cu Albert Einstein stând la o
cafeluță. La începutul mandatului de președinte, sigur că, fiind primul
român și vrând să fac o diferență și să las ceva în urmă, mi-am stablit ca
prioritate absolută următorul lucru, dar întâi să-ți dau elementul de
background. Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de când a fost creat
Institutul Internațional de Cooperare Intelectuală, care este precursorul
UNESCO, așa cum Liga Națiunilor este precursorul ONU. Acest institut era brațul
executiv al Comisiei Ligii Națiunilor pentru Cooperare Intelectuală, printre
membrii căreia se numărau toate geniile timpurilor Albert Einstein, Marie
Curie, Henri Bergson, Paul Valéry, Sigmund Freud, etc. Cine crezi că a redactat
rezoluția prin care s-a născut această comisie? Distinsul jurist român Demetru
Negulescu. Cine crezi că era secretarul acestei comisii care conținea
toți marii intelectuali ai vremii? Academicianul român George Oprescu. Cine
crezi că era singura femeie care conducea o misiune de reprezentare diplomatică
pe lângă Liga Națiunilor? Poeta româncă Elena Văcărescu. De Nicolae
Titulescu știm cu toții că a avut două mandate, a fost ales de două ori
președinte al adunării Ligii Națiunilor.

Prioritatea numărul unu în mandatul Simonei Miculescu la
UNESCO: „Un an și jumătate n-a existat în biroul meu de președinte niciun
interlocutor de toate mărimile și toate pozițiile și funcțiile posibile de la
ambasador în sus și în jos căruia să nu îi solicit resurse pentru a ajuta
această cauză.” De ce caută Simona Miculescu întoarcerea la platforma de
cooperare intelectuală care a precedat constituirii UNESCO prin colaborarea
tuturor geniilor vremii, și ca răspuns la politizarea excesivă?

I.V.: 95 de ani și de la înființarea în 1920.

S.M.: Deci îți dai
seama că am vrut să fructific această moștenire românească și atunci m-am ales
ca și prioritate absolută revigorarea dimensiunii de cooperare intelectuală a
UNESCO, pentru că s-a cam pierdut politizându-se enorm toate dezbaterile, pe
toate elementele de mandat UNESCO și pe cultură și pe educație și pe știință și
pe comunicare și pe informare. Și mă duc în arhive să descopăr câte ceva
din cărțile institutului că știam că sunt niște giuvaere pe acolo și m-aș
bucura când dă Dumnezeu să vii la Paris să-ți arăt ce comori inestimabile
sunt în acele subsoluri insalubre ale unei clădiri care e sediul UNESCO, care e
și acum o capodoperă a arhitecturii brutaliste inaugurată în 1958, dar care n-a
mai trecut prin nici o renovare de atunci. Îți dau numai un titlu. Why War? De
ce războiul? O carte care conține două epistole. Albert Einstein către
Sigmund Freud în care îl roagă să psihanalizeze, să-i facă o psihanaliză a
creierului uman ce-l motivează să gândească războiul și cartea conține și
epistola de răspuns ale Sigmund Freud. Un juvaier prin care descopăr în acest
context că doar 5% din arhivele UNESCO sunt digitalizate. 5% dintr-o comoară
inestimabilă care reprezintă lumea întreaga. E memoria lumii. Memoria
intelectuală a lumii. Drept pentru care inițiativa s-a armonizat cu cea de
mobilizare de resurse pentru salvarea arhivelor UNESCO. Prin asigurarea de
condiții mai salubre pentru depozit, dar mai ales pentru digitalizare.

Simona Miculescu reușește imposibilul: donație de 6
milioane de euro, primită ca Președinte al Conferinței Generale a UNESCO, din
partea Emirului Arabiei Saudite, pentru digitalizarea arhivelor UNESCO. „Dacă
ați vedea recunoștința colegilor de la arhivele UNESCO; nu le venea să creadă
pur și simplu că de zeci de ani se îngrijase problema și se și reușește și toți
au recunoscut și inclusiv Emirul mi-a spus că asta mi se datorează și sunt
foarte mândră că președintele român al conferinței generale lasă o asemenea moștenire
în urmă.”

S.M.: Aveam 95% din
arhive de digitalizat ca să le oferim lumii și ca să le salvăm. Pentru că
aceste documente… Dacă ați fi văzut la arhiva de film cum mirosea oțet pentru
 că deja pelicula se descompunea, e un proces
chimic care emană mirosul de oțet, ți se rupea sufletul. Drept pentru care,
un an și jumătate n-a existat în biroul meu de președinte niciun interlocutor
de toate mărimile și toate pozițiile și funcțiile posibile de la ambasador în
sus și în jos căruia să nu îi solicit resurse pentru a ajuta această cauză.
Din păcate, mentalul colectiv nu este obișnuit cu donații pentru arhive, pentru
că ei sunt obișnuiți să dea pentru anumite programe pe cultură, pe educație,
nimănui nu i-a dat prin cap să ajute arhivele doar câteva mici contribuții ale
Japoniei, Chinei și Franței, în timp, și am marea bucurie să vă anunț că
săptămâna trecută, deci e foarte proaspătă vestea, datorită demersurilor mele,
faptul pe care l-a și enunțat emirul Sharjahului, Emiratul Sharjah din
Emiratele Arabe Unite, un mare intelectual altminteri, l-am convins să dea,
a dat chiar mai mult decât suma pe care i-am cerut-o, pentru că dânsul și eu
l-am și invitat să trimită o delegație ca să se convingă de starea lamentabilă
în care se află arhivele, deci scrisoarea mea și delegația aceea a generat o
donație de 6 milioane de euro, cu care rezolvăm enorm de multe probleme. Dacă
ați vedea recunoștința colegilor de la arhivele UNESCO; nu le venea să creadă
pur și simplu că de zeci de ani se îngrijase problema și se și reușește și toți
au recunoscut și inclusiv Emirul mi-a spus că asta mi se datorează și sunt
foarte mândră că președintele român al conferinței generale lasă o asemenea moștenire
în urmă. Deci asta a fost prioritatea mea absolută și am reușit, a fost un
eveniment superb, un eveniment dublat și de faptul că acest  emir, cum vă spuneam, nu întâmplător, un mare
intelectual, a avut inițiativa acum 11 ani să creeze o Academie Specială pentru
Limba Arabă, și din buzunarul propriu a scos câteva milioane de euro și a creat
primul dicționar complet al limbii arabe, care figurează și în Guinnes World
Records; 127 de volume pe care le-a donat săptămâna trecută la UNESCO, deci a
fost o dublă ceremonie copleșitor de frumoasă și de… și să știți că vreau să
continui, deci totuși trebuie… dimensiunea de cooperare intelectuală trebuie
să revină la UNESCO, nu putem să o lăsăm așa și de dragul românilor care au
contribuit.

Inedit: „Există o colecție de artă a UNESCO. Lumea nu
știe. ” Un vas de Cucuteni, al cincilea obiect de importanță majoră, în
caz de evacuare, în colecția UNESCO. Simona Miculescu: „în sală (n.a.. holul
central al sediului UNESCO de la Paris) or să fie două prezențe românești,
Mircea Cantor și fosta președintă româncă a conferinței generale care va adăuga
un portret de femeie la celelalte patru pe peretele de la intrarea din sală.”

I.V.: Care ar fi un proiect viitor de numele care România
ar fi legată la UNESCO? Un proiect reușit, un dosar excepțional în perspectivă?

S.M.: Sigur
că sunt convinsă că publicul noastră s-ar gândi automat la dosare de
patrimoniu, fie patrimoniu cultural, fie patrimoniu cultural imaterial, care
sunt oricum mari realizări și sper ca anul acesta să adăugăm în salba de
înscrieri în lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al UNESCO
și cobza împreună cu Republica Moldova. Doamne ajută! În decembrie…
deocamdată nu sunt obiecții la dosar, cred că drumul este lin deci sper să înscriem.
Dar aș vrea să vă spun că una dintre cele mai mari victorii este de altă
natură. Există o colecție de artă a UNESCO. Lumea nu știe. Acum
în sfârșit se va conferi mult mai multă vizibilitate. Această colecție de
artă este cea mai importantă colecție de artă dintre toate organizațiile
internaționale. Deține peste 800 de lucrări semnate de Picasso, Henry
Moore, Zorab Sereteli, Giacometti, Miró, adică… Calder și așa mai departe. Și
este o adevărată bătălie între statele membre să doneze opere de artă care să
intre în colecția de artă, dar mai mult decât atât, nu să zacă în depozit, ci
să fie expuse public în sediul UNESCO de la Paris. Da? Și ne-am angajat în
această bătălie. Dar înainte de asta vreau să știți că în colecția de artă
există un obiect de artă inestimabil care este considerat și acum una din
capodoperele colecției de artă a UNESCO. Mi s-a și arătat că în caz de evacuare
acest obiect de artă este al cincilea ca importanță din cele 800, care trebuie
evacuat, ca prioritate. Este un vas de Cucuteni. Împrumutat în 1971 pe vremea
Domnului Ambasador Valentin Lipatti de statul român UNESCO, pentru 99 de ani.
Care a figurat, acest obiect a fost expus 10 ani cât a durat mandatul de
director general al Irinei Bocova. Acest vas era într-o stare foarte fragilă. Nu
mai era expus, stătea foarte bine conservat în depozitul UNESCO, dar de
săptămâna trecută am reușit, am început istorica restaurare acestui vas al culturii
de Cucuteni, o cultură de peste 6500 de ani. Eu sper să trăiesc momentul în
care această cultură va intra în patrimoniul mondial al UNESCO. Este un moment,
un proiect interesant, dar după aceea, când România a împlinit 65 de ani, în
2021, când a început mandatul, 65 de ani de la accederea la organizație,
fantasticul artist româno-francez Mircea Cantor – n-am văzut artist mai
îndrăgostit de propria țară decât Mircea Cantor – a decis să doneze guvernului
român o superbă lucrare de artă, pe care apoi guvernul român a donat-o în mod
oficial UNESCO. Este o tapiserie, dar care e ca un covor zburător, care se
suspendă de tavan, care pe un fond albastru de ONU, exact acel fond albastru al
drapelului ONU, pe fondul acela, sunt îngeri albi și avioane negre. Așa se și
intitulează tapiseria. Îngeri și avioane. Și este un exemplu superb al
sinergiei între arta tradițională și arta modernă, de aceea ce UNESCO-și
dorește foarte mult, de aceea și promovăm arta tradițională, ca să o consacrăm
ca și izvor de inspirație perpetuu pentru arta modernă, pentru că această
creație este a lui Mircea, dar tapiseria este țesută de artizani din Maramureș.
Și poate că lumea nu crede, dar vă rog să mă credeți, că este o victorie cât se
poate de diplomatică. Negocierile au durat peste șase luni. Am reușit să plasăm
tapiseria, donația Guvernului României exact în inima, în public, exact în
inima sediului UNESCO, în fața sălii unde au loc cele mai importante
evenimentele UNESCO și tapiseria noastră, care e singura creație de artă
suspendată, de asta mi-a și luat atâta timp pentru negocieri, pentru că trebuie
multe avize de la pompieri, de la security, mult mai multe decât de
obicei, și ea tronează superb între cea mai mare frescă pictată de Picasso din
lume și între omul care umblă, L`Homme qui marche, a lui Alberto
Giacometti. Cam în această companie se află Mircea Cantor, artistul român
Mircea Cantor, în acel hol în care, pe veci, or să fie două prezențe
românești, Mircea Cantor și fosta președintă româncă a conferinței generale
care va adăuga un portret de femeie la celelalte patru pe peretele de la
intrarea din sală. Deci, poate că vă așteptați la niște negocieri pe care
le-am făcut, nu, aceste lucruri, pentru că sunt de mare vizibilitate,
gândiți-vă câte mii de persoane vizitează ONU pe lângă Marile Reuniuni, sala aceea
are totuși 1500 locuri, sunt evenimente aproape în fiecare zi de mare anvergură,
sunt și grupuri, în fiecare zi sunt zeci de grupuri de turiști care vizitează
UNESCO, deci e o vizibilitate fabuloasă pentru țara noastră, ori fiecare
oportunitate de vizibilitate trebuie să fie folosită.

Simona Miculescu, aleasă prin aclamație în fruntea
UNESCO: „n-am să uit niciodată momentul în care am fost aleasă pentru că eu
nici n-a trebuit să fac campanie. Ministerul de Externe n-a trebuit să facă
niciun fel de campanie pentru că am câștigat această poziție pe baza reputației
mele.”

I.V.: Credeți că România conștientizează prezența
dumneavoastră la vârful UNESCO? Vă așteptați la mai mult sau la puțin?

S.M.: Eu iubesc
România oricum și mă bucur foarte mult să se vorbească despre președinta
româncă a conferinței generale, deci asta contează mai puțin. Pentru mine
contează faptele, pentru mine contează că, știți, n-am să uit niciodată
momentul în care am fost aleasă pentru că eu nici n-a trebuit să fac campanie.
Ministerul de Externe n-a trebuit să facă niciun fel de campanie pentru că am
câștigat această poziție pe baza reputației mele. Și am fost aleasă prin
aclamație. Imaginați-vă momentul în care într-o sală de 1500 de locuri toată
lumea se ridică în picioare. Aclamație înseamnă că nu se votează, ci toată
lumea se ridică în picioare și aplaudă. Asta înseamnă aclamație. Gândiți-vă ce
a însemnat asta pentru mine ca româncă. Deci un moment extraordinar. Și de
atunci le-am spus colegilor permanent, pentru că eu îi reprezint pe toți cei
194 de colegi și statele lor, da? Le-am spus că în fiecare zi încerc să le
merit încrederea pe care mi-au acordat-o. Și vă spun cu toată sinceritatea. Am
luat-o foarte în serios și pentru mine ăsta este lucrul cel mai important.

Simona Miculescu, declarație exclusivă: cine i-a furat
ideile și de ce?

S.M.: Chiar zilele
trecute îmi spunea cineva că, mă rog, sunt multe complicații în zonele acestea,
în organizațiile internaționale. Lupte de ego-uri personale, instituționale.
Dar asta este o lume așa, mai întunecoasă. pe care n-am s-o povestesc
niciodată. Multiculturalismul nu are doar fațeta aceea luminoasă și colorată.
Are și o fațetă mai puțin constructivă și frumoasă. Dar mi s-au furat mai multe
idei. Eu sunt un om cu foarte multe idei. Dacă luam câte un euro pentru
fiecare idei pe care am avut-o în viață, cred că stăteam mult mai bine pe plan
financiar. Și le-am spus și acelor persoane. Pentru mine important este că
se întâmplă acel lucru. Că își arogă meritele și și le atribuie alții. I’m
ok. Important e să realizăm acest lucru. Și absolut colegii mei s-au
convins. A fost un președinte foarte activ. Și o să vă spun și care este dovada
supremă. Chiar am fost foarte prezentă și vreau să vă spun că anul acesta se
schimbă conducerea la toate nivelele. Avem următoarea conferință generală care
are loc după 40 de ani în afara Parisului, la Samarkand, în Uzbekistan. Și vom
avea deci…

Simona Miculescu a făcut atractivă poziția de Președinte
al Conferinței Generale a UNESCO

I.V.: Un oraș fabulos. Pe drumul mătăsii.

S.M.: Da, aș putea să
vă povestesc minute în șir despre lupta diplomatică pe care a trebuit să o ducă
diplomația uzbecă pentru a câștiga încrederea statelor membre. A fost… Cred
că e subiect pentru o carte. Foarte interesant din punct de vedere diplomatic.
Deci se schimbă președintele Conferinței Generale, președintele Consiliului
Executiv și directorul general. Și există, evident, candidați pentru fiecare
funcție. Pentru care dintre funcții credeți că sunt cei mai mulți candidați?
Președintele Conferinței Generale. Și toată lumea spune că am făcut atractivă
poziția. Deci sunt patru țări care candidează printr-o luptă destul de acerbă
pentru această funcție și trei pentru directorul general, dar a existat un
candidat și ceilalți doi s-au adăugat abia cu două zile înainte de termenul
limită.

Cât de mari sunt sacrificiile în viața unui diplomat?
Simona Miculescu despre familia ei, adevărată victorie supremă în viață: „Soțul
meu este la București, eu la Paris, mama la Satu Mare, fata la New York,
băiatul la Londra. Asta este viața mea de familie.”

I.V.: Cât din aceste funcții pe care… Din pozițiile
internaționale pe care le-ați ocupat se datorează dvs., cât României, și care
este raportul dintre muncă și providență în această biografie excepțională.

S.M.: Știți cum e, în
lumea asta a diplomației care este o profesie mult mai dură decât își
imaginează lumea? Încă ne luptăm, nu suficient, zic eu, cu această imagine
frivolă a diplomației. A, diplomații sunt ăia care se duc toată ziua în fiecare
zi la recepții, beau șampanie și mănâncă icre, negre, whatever. E o
lume foarte dură. E o lume a sacrificiului personal dus la extrem. Eu vă
dau exemplu viața mea de familie. Soțul meu este la București, eu la Paris,
mama la Satu Mare, fata la New York, băiatul la Londra. Asta este viața
mea de familie. Prețul succesului este mare. Noroc că sunt absolut
extraordinari și folosim puținul timp pe care îl petrecem împreună ca niște
adevărați campioni ai timpului de calitate. Îi ador și oricum rămân victoria
mea suprema în viață. Nimic altceva nu concurează cu familia. Dar cred că nu
mi-aș fi putut construi această reputație pe baza căreia am obținut pozițiile
pe care le-am obținut în carieră, dacă nu aș fi avut la activ o muncă titanică.
O muncă titanică. Nu există succes real, autentic, solid, serios, fără un
efort uriaș. Asta e o poveste că se poate și fără muncă. Sunt iluzii deșarte. Da,
pot să fie niște poziții care ți se dau pentru că ai o cunoștință care îți face
un serviciu. Le spuneam întotdeauna a copiilor pe care i-am condus în echipele
mele, când erau supărați că, știu eu, au fost neîndreptățiți într-un fel sau
altul. Le spuneam, știți că acele persoane cărora îi s-a acordat un favor în
defavoarea voastră, ei nu au bucuriile voastre. Ei habar n-au ce înseamnă
bucuria aceea când ai propus, nu știu, de exemplu, în diplomația multilaterală
pe care o ador, by the way, mi se pare de o cum să spun de o bogăție
intelectuală și profesională imbatabilă și incomparabilă, dar nu cunoaște
bucuria rezultatelor propriului efort, adică ai propus o rezoluție, te-ai dus
și ai negociat cu 50 de delegații, ai muncit din greu și rezoluția este
adoptată, este aprobată, după aceea este implementată. Doamne! Am avut în
echipă, de exemplu, pentru că echipa mea, eu am avut o echipă excepțională la
New York, când eram ambasador la ONU, toată tânără, tânără! Și experta care… în
primul rând, vreau să știți că România a făcut parte din grupul celor 33 de
state, grupul de lucru, format din doar 33 de state din 193, care au
identificat și negociat obiectivele de dezvoltare durabile despre care vorbim
în fiecare zi acum, și care sunt o prioritate absolută pentru toți. Și aveam o
expertă care se ocupa de negocieri și căreia i-am dat mână liberă. Fata
asta a avut niște rezultate remarcabile pe care un oportunist nu le-ar fi putut
savura niciodată. Deci, ai satisfacția muncii. Poate că vă par idealistă
sau poate că par publicului idealistă. Pentru mine, satisfacția muncii mele
este absolut inestimabilă.

Ce s-a schimbat în 
viața Simonei Miculescu după ce a trăit primul bombardament din viața
ei? „Am avut revelația momentului aceluia, când mi-am dat seama că eu aștept
să decidă altcineva dacă mai rămân în lumea asta sau nu.”

I.V.: Cum faci să-ți păstrezi tonusul și optimismul chiar
și atunci când ești neîndreptățit?

S.M.: Fiecare își
găsește propria soluție. Eu nu pot să dau lecții de psihologie. Eu vă spun care
este soluția mea. Am trăit multe momente grele. Multe momente grele. Dar eu
mi-am… Și de fapt m-am întărit după experiența din Irak. M-am întărit mental.
Pentru că am realizat atunci când mi-am schimbat perspectiva asupra vieții,
asupra propriului destin. Dacă vreți, vă povestesc. Am povestit-o de multe ori,
dar rămâne un moment care mi-a deschis ochii.

I.V.: A fost o experiență limită.

S.M.: Exact. Numai
experiențele limită te fac să-ți schimbi atât de radical perspectiva de viață.
Dar am deschis paranteza și am uitat ce am vrut să vă spun. Ăsta e riscul.

I.V.: Rămânem la paranteza cu Irakul. Ce s-a întâmplat
atunci?

S.M.: Încerc să-mi
aduc aminte ce voiam să vă spun. Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat că am
trăit primul bombardament din viața mea. În 2006-2007 a fost o situație de
securitate foarte, foarte, foarte, foarte grea. Deci insurgenții atacau
constant ambasada americană, noi având campusul chiar lângă ambasada americană,
de peste râu și sigur că mortierele mai aterizau și aproape de campusul nostru
sau în campus, noi neavând buncăre, noi eram cazați în trailere, ziceam
că sunt ca și actorii de la Hollywood, am și eu trailerul. Cu numele meu,
am un trailer. Că știți că atunci când sunt la filmări, vedetele stau în
trailere. Și erau însă, spre deosebire de cele de la Hollywood, erau
acoperite cu șase straturi de saci de nisip, ca să amortizeze alicele în cazul
în care explodează o mortieră. Și am fost anunțați prin radio că este inerentă,
că se apropie o mortieră. Noi aveam sacul, de atunci am și acum sacul pentru
evacuare, pregătit cu toate cele necesare. Și acum, la Paris, am sac de
evacuare. Mi-a intrat în… Mi-a intrat în mental, n-am ce să mai fac. Sunt
pregătită pentru orice moment. Trailerul era format dintr-o cameră și o baie. Și
sunt o ființă umană, o biată ființă umană. Mi-a fost frică. Îmi recunosc. M-am
dus și m-am pitit în baie. Sigur că nu făcea nicio diferență dacă se întâmpla,
da? Dar m-am dus și m-am pitit în baie și stăteam așa. Și eu, femeia puternică,
ce construise o carieră fenomenală, prima femeie a ambasador, extraordinar, am
reușit totuși să cresc și doi copii, să mențin și un mariaj fără prevență. Credeam
că pot totul întotdeauna. Am avut revelația momentului aceluia, când mi-am
dat seama că eu aștept să decidă altcineva dacă mai rămân în lumea asta sau nu.
Asta mi-a schimbat totalmente optica asupra vieții. Ți-o mărturisesc cu mare
sinceritate.

Ambasadoarea Simona Miculescu și alți patru ambasadori
din diferite continente, album cu cântece de pace, disponibil pe Apple Music: „Carpe
Diem pentru mine este un modus vivendi”

I.V.: Acum vă mai este frică?

S.M.: Nu.
Îmi este câteodată frică, dar mi-e frică pentru ai mei, nu pentru mine. Și
mi-am adus aminte, apropo de asta, mi-am adus aminte și ce voiam să vă spun. Atunci,
în primul rând că am decis să nu mai renunț la ceea ce iubesc, cu adevărat, și
m-am reapucat să cânt. Și am făcut și niște proiecte muzicale unice în
istoria ONU, când am fost ambasador. Nu mă întrebați când am găsit timp și
pentru asta să înregistrez albume. Și, by the way, unul dintre ele este
chiar pe Apple Music, un album Ambassadors Interpeace, pentru care am adunat 5
ambasadori de pe 5 continente și am cântat cântece de pace. Asta una, să nu mai
renunț la ceea ce iubesc, cu adevărat, și mi-am format un scut mental. Deci mie
când mi-e greu, eu mi-am format niște scuturi mentale. În momentul în care sunt
supărată, tristă, plâng, parez acest sentiment cu amintiri. În general,
amintiri cu copii, cu familia mea. Deci este o rețetă pe care o recomand
tuturor, dar sigur că eu nu pot să creez rețeta pentru tine. Fiecare și-o
construiește. Dar există soluții ca să ne menținem puternici. De aceea,
dezvoltarea personală a devenit crucială în aceste timpuri. Meditația, toate
aceste exerciții care te ajută să-ți refaci echilibrul mental și fizic, au
devenit un imperativ. Pentru că trăim într-o lume foarte complicată la urmă,
mult diferită de ceea ce am trăit noi acum 20 de ani, nu mai spun de acum 40. Deci
asta recomand în general celor care se simt descurajați. Să-ți găsească propria
soluție, să stea de vorbă cu ei înșiși. Eu, până la 46 de ani. la Bagdad, nu
găsisem timpul să mă uit în oglindă și să mă întreb ce mai fac? Sunt fericită?
Ce pot să fac oare mai mult ca să fiu fericită? Nu găsisem acel timp. Acum îl
găsesc. Dar a trebuit să fiu într-o situație terminală, ca să-mi dau seama că
cel mai mare cadou în viață nu este bogăția, gloria, nici măcar iubirea. Cel
mai mare cadou în viață este viața însăși. Eu am văzut foarte multe tragedii
pe unde am trăit și eu apreciez viața, apreciez fiecare clip, apreciez
fiecare dimineață în care mă uit în oglindă și văd că în primul rând m-am
trezit, în al doilea rând că totul este la loc și că pot încă să iau viața în
piept. Este o șansă extraordinară pe care eu doresc tuturor să o exploateze și
de aceea am o deviză de când mă știu, dar acum este dusă la paroxism, deci Carpe
Diem pentru mine este un modus vivendi. Eu trăiesc fiecare clipă
cu intensitate, pentru că nu știu dacă o mai am mâine. Eu am văzut asta.

Mărturie inedită pentru public: Ion Iliescu a vrut să fie
prezent la o părticică din slujbe religioase ale tuturor religiilor, ale
tuturor bisericilor din Satul Mare

I.V.: Puteți fredona câteva versuri, un refren favorit
din cele pe care le-ați înregistrat sau ceva favorit atunci, ne întoarcem așa,
pe final, la momentul când erați și vreați să fiți artistă și erați în trupa
rock. După aceea ați apropiat de jazz. Poate să fie din orice. Poate să fie
chiar din ce ați înregistrat în albumul despre pace. Asta e tema mai actuală ca
oricând.

S.M.: Sincer, mai
curând v-aș cânta ceva de la mine de acasă. Pentru că eu cred că muzica…

I.V.: Din Satul Mare, din zona.

S.M.: Da, păi acolo e
și Oașul, Maramureșul, o zonă folclorică.

I.V.: Unde a fost și Domnul Președinte, Ion Iliescu.

S.M.: Chiar la mine
acasă.

I.V.: Așa cum a fost și la mine în Dâmbovița la Dobra.

S.M.: Extraordinar.
Cât că suntem singurii care am fost vizitați acasă de Domnul Președinte. Deci,
îmi aduc aminte, toată viața de acel moment, ai fost acolo cu noi!

I.V.: În 2002. 2001, cred.

S.M.: Când era
aniversarea 200 de ani de la crearea Arhidiocezei Romano-Catolice din Satul Mare.

I.V.: Nu, nu am fost atunci.

S.M.: Nu… Și
atunci, am avut ocazia pe care nu o avusesem până atunci. Domnul Președinte,
apropo de echilibru, a dorit, fiind duminică dimineață, după acea ceremonie, să
meargă, să viziteze toate slujbele religioase, să fie prezent la o părticică
din slujbe religioase ale tuturor religiilor, ale tuturor bisericilor din Satul
Mare. Și așa am avut șansa să fac o analiză comparativă între slujba
Romano-Catolică, slujba Greco-Catolică, slujba Ortodoxă. Am fost și la
Penticostali. După care am terminat într-un mod apoteotic la mine acasă. Spre
surprinderea mea și disperarea colegilor, Domnul Președinte a acceptat să vină
la mine acasă. Și a fost un moment superb pentru mine și pentru familia mea și
pentru toată strada mea, pentru că toată lumea s-a mobilizat și a fost o
sărbătoare.

I.V.: La mine în 2012 a fost și a fost tot satul prezent
la Căminul Cultural și a spus ceva ce nu v-o uita niciodată. „Am venit la
prietenul meu Ionuț Vulpescu.” Ce șef, ce lider spune asta?

S.M.: Exact, exact,
Ok. Bine. Am să accept… Dar n-am cântat de foarte multă vreme.

I.V.: Mulțumesc că acceptați.

S.M.: Mă ajuți? (n.a.
Simona Miculescu cântă în premieră la Avangarda)

I.V.: Aplauzele mele sunt insuficiente pentru acest
moment.

S.M.: O mică injecție
de energie ardelenească.  

Președinta Conferinței Generale a UNESCO, Simona
Miculescu, către fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu: „Respect ceea
ce ai făcut!”

I.V.: Dar, în final, aș vrea să vă rog să adresați un
gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda, cu
Ionuț Vulpescu.

S.M.: În primul rând
vreau să te felicit, și să-ți spun că sunt foarte onorată să-ți fiu oaspete,
pentru că urmăresc cu mare plăcere și cu mare drag și cu mare respect ceea ce
ai făcut. Și chiar m-am simțit un pic intimidată când am văzut că mă adaugi în
galeria marilor personalități cu care ai stat de vorbă. Of, și nu pot să uit că
tu ai luat de exemplu, prin atâtea exemple, dar ai luat ultimul interviu cu
domnul ministru Răzvan Teodorescu. Pentru care am avut o afecțiune cu totul și
cu totul specială. Din fericire, auditoriul tău este format și din mulți tineri.
Și asta, asta îmi place cel mai mult. Și probabil că sunt tentată în primul
rând să mă adresez lor. Să le spun exact ceea ce îți punem mai înainte. Îi rog
mult de tot să îndrăznească mai mult, să exploreze, să nu ezite niciodată, să devină
lideri. Ei nu sunt liderii viitorului. Ei pot fi liderii prezentului . Și noi
suntem aici ca să-i ajutăm. Folosiți-ne! Aveți încredere! Aveți încredere în
voi în primul rând! Și cred că le-aș spune, le-aș împărtăși o deviză pe care
practic am împărtășit-o mereu, și toate echipele pe care le-am condus au fost
obligate să o împărtășească. Dar cred sincer în asta! Pentru că tentația
succesului este foarte, foarte mare acum, succesul facil! Și vreau să îi rog
frumos ca în tot ceea ce fac să atingă excelența! Excelența în orice domeniu
activează! Dacă ating excelența sunt imbatabili! Nicio greutate! Și nici un om
rău nu pot să îi facă să se prăbușească! Și deci nimic nu trebuie să îi facă să
atingă excelența! Nici măcar succesul! Mulțumesc!

I.V.: Mulțumesc, doamna Ambasador!