Leontina Văduva – prima din excepționala generație de cântărețe române de operă care au cucerit scenele europene

Oltea Serban-Pârâu: Stăm de vorbă cu Leontina
Văduva, la începutul lunii octombrie, când ne aflăm în pregătirea celei de a
doua ediții a proiectului „Turnee de poveste pretutindeni”. Anul trecut, pentru
prima dată, Leontina Văduva și Cătălin Răducanu au cântat românilor din Elveția
și din Franța la Lausanne și la Paris, iar anul acesta, aceeași formulă va
putea fi auzită într-un recital la Accademia di Romania din Roma pe 8 octombrie.
Pornim din prezent, de la acest program special pe care l-aţi inventat împreună
cu pianistul Cătălin Răducanu. Cum vă simțiţi cântând muzică de toate genurile
în fața unui public care, fie vă aude prima dată, fie vă cunoaşte poate, de la
începuturile carierei?

Leontina Văduva:
Este senzație un pic bizară, pentru că venind după ce am cântat atâția ani
numai clasic, numai operă, revenind la o muzică cu quasi-accesibilă – că nu-i
putem spune chiar accesibilă, pentru că fiecare gen are dificultățile sale – am
reuşit să împlinesc un vis mai vechi de al meu. A cânta melodiile lui Edith
Piaf, a combina acest repertoriu cu canțonete – pentru că La Danza este o canțonetă, chiar dacă e scrisă de Rossini, a
asambla toate aceste cântece într-un univers ce mă conduce către folclorul
românesc, aşadar către începuturile mele pe scenă, toate acestea  s-au transformat în realitate mai ales şi tocmai
pentru că am această abilitate de a intra repede în stiluri noi, aş spune.

O.S.P.: Să nu uităm, acest program special –
intitulat în turneul naţional 2024-2025 Bella
voce, bella musica –, pornește de la clasic,
trece prin chanson-ul francez și ajunge la folclorul românesc și romanță. Cum vă
apropiaţi de muzica Mariei Tănase și a Ioanei Radu atunci când îl aveţi pe
Cătălin Răducanu la pian?

L.V.: Este o
experiență unică, pentru că îmi oferă posibilitatea de a încerca maniere total
diferite de ceea ce suntem obișnuiți să facem pe scenă, iar cu rezonanțele
jazzy pe care le introduce el în acompaniamentul pianistic, reușește să mă
incite să interpretez într-un mod diferit această muzică. Chiar mi-aş fi dorit
să fiu pe 5 octombrie la Ateneu să-l ascult solo, în recitalul lui Un artist un pian şi un ţambal, este un
muzician cu totul special.

O.S.P.: Veţi cânta la Roma şi muzică clasică, dar şi
cele mai cunoscute piese ale Mariei Tănase, să le amintim un pic: „Tulnicul”, „Cine
iubeşte şi las㔄Sanie cu zurgălăi”, așa mai departe.

L.V.: Am crescut
cu aceste cântece, am fost legănată pe ele de mică, le-am auzit și le am pe
toate impregnate, aproape, în ADN.

O.S.P.: Cum vă simțiţi cântând, așa cum s-a
întâmplat și anul trecut și anul acesta, unui public care este format într-o
proporție mai mare din români decât în mod obișnuit de a lungul carierei din
ultimele decenii?

L.V.: Este
plăcut să te adresezi publicului român, bineînțeles, dar în același timp este
și o teamă, pentru că așteptările sunt foarte mari, pentru că fiecare m-a
cunoscut altfel. Publicul român, în general, este foarte exigent, știe exact ce
îi place. Și atunci, sigur că trebuie să fii la înălțime.

O.S.P.: Acest program s-a cântat ţi se va mai cânta în
țară, dar şi în fața românilor din diaspora. Vorbeam despre Maria Tănase, dar nu
toată lumea știe că Leontina Văduva este fiica Mariei Ciobanu, un simbol al
muzicii populare românești, al folclorului românesc din multe decenii ale secolului
trecut și ale acestui secol, pentru că Maria Ciobanu a cântat foarte mult.

L.V.: Peste 60
de ani de carieră!

O.S.P.: Cum s-a întâmplat ca dintr-un mediu
impregnat de folclor, Leontina Văduva să ajungă să facă o operă? Să ne
întoarcem un pic asupra poveștilor de început.

L.V.: Am crescut
în spatele scenei, în spatele cortinei, admirând-o pe mama și stând cu sufletul
la gură când cânta celebra ei piesă „Ciocârlia”, în care se amuza și făcea
niște vocalize incredibile de privighetoare. Eram fascinată de mediul artistic,
era timpul când mama cânta la ansamblul Ciocârlia. M-am jucat de mică cu
machiajul mamei de artistă, toate dansatoarele mă luau în brațe, pentru că eram
bucălată și cu părul zburlit. Am mirosit praful scenei de mică și în jur de 11-12
ani, când tot lălăiam eu prin casă, doamna care avea grijă de noi i-a spus
mamei „De ce nu o iei și pe ea să cânte, că uite, îi place! Toată ziua nu-i tace
gura și îți cântă cântecele prin casă.”, și atunci mama zice „Să încercăm, ok, o
să o iau”. Atunci mama m-a luat întâi în scena de folclor, evident. Am fost cu
ea la nunți, la botezuri, la spectacole, până pe la 17 ani am cântat
cu mama folclor, după care, întâmplător, am auzit valsuri vieneze. De fapt,
totdeauna stăteam la spectacolele care erau prezentate la televiziune de 1
ianuarie, cu orchestra filarmonicii din Viena, și de atunci aveau un rezonanță
deosebită în mine, îmi dădeau lacrimile de fiecare dată când auzeam „Dunărea
Albastră”. Atunci i-am spus mamei că aș vrea să încerc să învăț și eu ce e cu
muzica asta. Ea m-a luat de mână și m-a dus direct la doamna Arta Florescu, cea
mai cunoscută profesoară de canto clasic a vremii. Nu mai făcusem niciodată
muzică „serioasă” până atunci. M-am amuzat eu, cumpărasem un disc cu Trubadurul și tot schelălăiam prin casă
pe la 17-18 ani. Bineînțeles că vocalizele respectivele erau mult prea dificile
pentru mine, știința mea era foarte redusă în domeniu. I-am cântat o frântură
și doamna Arta spune: „Da, e drăguța vocea, poate să încerce”. N-am făcut
muzică de mică pentru că, fiind copil am avut probleme cu plămânii, o formă
ușoară de tuberculoză, și mamei i-a fost foarte teamă, nu m-a dat nici la balet,
nici la muzică, chiar dacă de la șase ani trebuia să începi să te pregătești la
un instrument. Aşadar, la 18 ani am virat brusc spre muzica clasică și atunci, doamna
Romașcanu de la liceul de muzică m-a luat și a început timid așa, câteva lecții,
dar nu foarte serios, că mama spunea „E un moft, hai să îi facem moftul.” Era o
femeie adorabilă, și cu multă răbdare. Am început studiul, dar la liceul de
matematică-fizică și venea Bacalaureatul, și am lăsat-o mai moale cu muzica. Între
timp, am mai lucrat cu o profesoară de orgă la conservator care mi-a dat câteva
lecții de solfegiu și de pian, dar minim, efectiv cât să-mi pun degetele pe pian,
așa se face că nu sunt pianistă nici acum. Curiozitatea aceasta s-a dezvoltat
în răstimp și am vrut să știu mai mult despre mine, despre vocea mea și despre
ce înseamnă să fii acolo pe scenă și să cânți, să umpli o scenă întreagă fără
microfon. Este total diferit, toată lumea se minunează. După ce au început
orele de operă, de mișcare scenică, atunci am început abia, să înțeleg cam cu
ce se mănâncă opera, un univers total necunoscut mie. Am încercat
întâi, de mai multe ori, să intru la București la Conservator, dar evident că
nu am intrat pentru că încă nu eram pregătită, și de asta a durat încă trei ani,
pe la 20-21 de ani am intrat la conservator la Iași, era doamna Bucescu în
comisie la solfegiu, și ea auzise că vine fata Mariei Ciobanu să dea examen, (dar
eu mă căsătorisem la 19 ani și nu mă chema Ciobanu, mă chema Văduva, și atunci
fiul ei care era și el student a întrebat „Am auzit că s-a prezentat fata Mariei
Ciobanu, cum este? // Nu știu, dar a venit o fetiță, una Văduva, cu o voce
foarte frumoasă, nu știe ea așa note. Culmea e că era foarte ciudat, că în
momentul în care se uita la solfegiu cânta corect dar spunea alte note”, și așa
ajunsesem de la Sol sau Si, era un Si-ol.

Chiar și așa…
după trei ani am ajuns să particip la primele concursuri, de fapt cu scena
internațională, am început să mă confrunt în ’83, când m-am dus la concursul de
canto de la Verviers, în Belgia, pe când eram studentă încă la Iași, și am
ajuns totuși până în finală, ceea ce erau o mare performanță pentru mine dar
atât. M-am întors la București, m-am dus la doamna Arta Florescu, m-a ascultat
și a zis „Ești foarte bine cu vocea, hai să vedem, ar trebui să te mai prezinți
la niște concursuri!”. Deci, prima tentativă a fost Verviers, care a fost o
experiență incredibilă pentru că atunci pentru prima oară am jucat, aria
Rosinei, în costum, numai cu pian, dar trebuia să fac și eu mișcare scenică, și
practic atunci am jucat pentru prima oară, și a fost foarte plăcut. După ‘83 m-am
transferat la București, și am continuat Conservatorul în clasa doamnei Arta
Florescu. Între timp m-am pregătit și în ‘85 am participat la mai multe
concursuri la ‘s-Hertogenbosch în Olanda, la Capitole, Teatrul din Toulouse, și
la Francisco Vinas la Barcelona și le-am luat pe toate. Premiul întâi în Olanda
în ’85, și în Franța, iar în Spania am fost foarte răcită am avut o gripă
teribilă dar totuși am luat premiul doi și premiul Verdi, care a fost acordat
de Montserrat Caballe.

O.S.P.: Și în acel moment câștigarea unor astfel de
premii lansa o carieră.

L.V.: Da! Nu
știi niciodată cine este în sală, de altfel, pentru că la concursul Francisco Vinas
era în sală Petru Petrov, soțul Luizei Petrov care avea o importantă agenție de
impresariat la Frankfurt, iar domnul Petrov a venit la mine și mi-a zis „Nu
vrei să rămâi să faci carieră?”

O.S.P.: Erau români?

L.V.: Ei erau români
plecați de mulți ani și eu m-am speriat foarte tare, „Cum adică să rămân?”. Eram
încă studentă și, bineînțeles, că mi-a rămas cumva în cap până ne-am reîntâlnit,
după doi ani. Când am făcut concursul de la de la Toulouse, am dat audiție de
rol. Eu mă dusesem la director să mă angajeze eventual ca și coristă, dar el la
început să râdă și mi-a dat audiție pentru rolul Manon. „Bun, eu fac audiția,
dar nu cred că iese nimic din așa ceva.”, și am făcut audiția pentru Manon de Massenet. N-am avut răspunsul
imediat, a venit după câteva luni, când am primit scrisoarea că de fapt am fost
acceptată. Nu știam franceză, doar ce se făcea la școală, minim… În orchestra
de la Toulouse era un român care m-a ajutat cu traducerea, un violonist.

O.S.P.: Când a fost acest debut la Toulouse?

L.V.: În ’85 a
fost concursul și în ’87 a fost prima oară când am cântat pe o scenă
internațională. Dar între timp, la sfârșitul studiilor, era examenul de
absolvență, și doamna Arta Florescu mi-a dat ca să fac rolul Antoniei, pentru
că la Operă nimeni nu voia să facă Antonia, pentru că era un rol greu și eu am
încercat să o conving că nu pot, nu sunt încă pregătită de așa ceva și totuși l-am
făcut cu lacrimile în ochi și cu capul în perete zile în șir, ca să îmi caut
sunetele și să-mi pun vocea unde trebuie și să învăț și rolul în limba română.
Rolul nu este foarte lung, sunt 20 de minute de cântat efectiv, dar acel act al
Antoniei este extrem de intens și din cauza aceasta toată lumea fugea de el. Am
lucrat atunci în regia lui Hero Lupescu alături de Zancu, de Voineag. A fost
premieră, pe scena Operei Naţionale Române din Bucureşti în ’86 am debutat cu Antonia,
şi am făcut vreo 10 spectacole pe scena Operei Naţionale Române din Bucureşti.

„O șansă extraordinară a fost pentru mine că am avut
ocazia să cunosc parteneri de scenă experimentați”

O.S.P.: Și practic acesta a fost concertul de
absolvență pe scena Operei Naționale București.

L.V.: Exact, și
tot la București am făcut vreo cinci spectacole de Gianni Schicchi, rolul Lauretta. Aşadar acestea au fost primele
mele două roluri, după care am plecat la Toulouse să fac Manon în ’87, unde eram,
de fapt, a doua distribuție, pentru că, totuși, eram foarte tânără. Am avut
marea șansă de a cânta cu un tenor în mare vogă și excepțională era considerat Kraus
al Franței, Alain Vanzo, care de fapt era aproape retras din carieră, avea
aproape 70 de ani și era partenerul meu, da, dar cu o voce excepțională și o
tehnică extraordinară dacă încă mai cânta la 70 de ani. Ca de altfel și Alfredo
Kraus, când a reluat cu mine Romeo și
Julieta a fost incredibil, deci asta am considerat eu o șansă extraordinară,
faptul că am avut ocazia să cunosc parteneri de scenă experimentați și de înalt
nivel, care mi-au dat pe de-o parte siguranță, dar și dorința de a excela și de
a ajunge la nivelul lor. La Toulouse nu am făcut decât două spectacole, numai
că acea producție mergea mai de parte. Două săptămâni mai târziu, era luată de
Teatrul din Nisa, și la Nisa cineva a anulat și m-au sunat disperați. Eu încă
eram acolo pe la ultimele spectacole și mă pregăteam să mă întorc în țară. M-
au sunat și mi-au zis „Rămâi, că uite, nu avem Manon și tu știi spectacolul, deci
vino!”. Bineînțeles, cu mari dificultăți am obținut aprobare din România, mama a
insistat să mă întorc și apoi să plec iar, și am zis „Nu, eu rămân aici fac
spectacolele, și mă întorc după aceea” și așa am și făcut. La Nisa, doamna
Ileana Cotrubaș era cu directorul de la Covent Garden, în discuții pentru un Manon la Covent Garden, i-a spus
directorului „Eu nu mai vreau la vârsta mea să fac rolul unei fetițe de 15 ani,
nu e plauzibil pentru public, dar hai să vedem spectacolele de la Nisa de la
teatru”. Nu numai pentru mine au venit, că erau două distribuții. Atunci m-au
văzut și directorul imediat m-a luat „cover” pentru Covent Garden, care era în
’88. M-am întors după Nisa și am venit cu contractele în buzunar pentru Royal
Opera House Covent Garden. Pe de altă parte, după Nisa am dat o audiție la
Paris, pentru anul ’88, Coțofana hoaţă
de Rossini după care am plecat spre București.

O.S.P.: În stagiunea ’88-’89, ar fi urmat Covent
Garden și Opera din Paris. Erau anii de final ai comunismului în România,
circulatul în Europa era foarte dificil, dar niciunii dintre noi nu ştiam că
mai era puţin până lucrurile urmau să se schimbe.

L.V.: Da, după
Paris m-am întors la București. S-au întâmplat mai multe, în momentul în care
am cântat la Nisa am cunoscut-o și pe impresara Luiza Petrov și așa a început
colaborarea noastră. Îmi aduc aminte și acum că Luiza m-a întrebat ce vreau să
fac, cum îmi văd eu cariera, dacă vreau să cânt ca să fac mulți bani, iar eu am
spus că vreau să cânt bine, vreau să cânt cu artiști de înalt nivel ca să învăț
de la ei, și Luiza a înțeles mesajul.

O.S.P.: Ca să înțeleagă cei care ne citesc acum și
poate nu știu cum era în vremurile acelea, se pleca în străinătate prin ARIA,
agenția de impresariat artistic a Statului Român. Fie că erai cântăreț de
muzică populară, fie că erai cântăreț de operă, instrumentist şi așa mai
departe, aceste aprobări, pașaportul, viza, se obțineau prin ARIA. Așa aţi plecat
în acei primi ani, cu acel Manon de la Toulouse.

L.V.: Și în ’88,
după aceea, la Paris pentru Coțofana Hoață. Sigur, regimul era strict și se
pleca greu și în perioada aceea am pierdut câteva contracte destul de
importante. De altfel, aveam atunci contract și pentru Houston tot în ’88,
pentru Manon, aveam cu televiziunea olandeză tot așa un alt contract de concert
pentru care n-am primit aprobare, da, dar m-au lăsat să merg în Italia la
Genova să fac Manon, un spectacol.

O.S.P.: Și toate acestea au fost în stagiunile acelea,
’87-’88-’89.

L.V.: Da. În
momentul în care am plecat pentru Franța, cu mari insistențe mama a reușit să
mă ajute și să obțin pașaportul pentru plecarea la Paris, și în momentul în
care am ajuns la Paris am cerut să rămân în Franța în 1988.

O.S.P.: Deci foarte aproape de finalul regimului
comunist, doar că nu știa nimeni. Această decizie presupunea niște sacrificii
pentru cei apropiaţi care rămâneau în țară.

L.V.: Și pentru
ei dar şi pentru cel care rămânea în străinătate, pentru că în momentul în care
ai decis să rămâi și ai un statut de refugiat, atunci se declanșează o
procedură din care nu mai poţi să te întorci, pentru că atunci nu mai poți să-ți
obții pașaportul la timp și să onorezi contractele respective. De asta, în
momentul în care a trebuit să accept acest statut, n-am mai putut reveni în
țară câțiva ani până când s-a stabilizat și în România situația. Așadar, m-am
dus la Londra și am făcut spectacolul de Manon pentru care am fost premiată. De
fapt a fost o producție care iniţial a fost făcută de Maria Ewing și după aceea
a reluat-o și a readaptat-o un alt regizor John Cocs.

„Am primit premiul Laurence Olivier din mâinile
prințesei Diana.”

 O.S.P.:
În ’88,
acest Manon i-a adus Leontinei Văduva premiul Laurence Olivier.

L.V.: Laurence
Olivier, dar și al Academiei Filarmonicii din Londra. A fost o onoare deosebită
pentru că premiul Laurence Olivier se acordă marilor actori de teatru, spectacolelor
de operă, de teatru, de musical, iar eu am fost prima artistă care am luat nominal
premiul în domeniul operei, a fost prima dată când s-a dat unui artist de
operă. A fost o surpriză foarte mare și am primit premiul din mâinile prințesei
Diana.

O.S.P.: Și mama, Maria Ciobanu, rămasă în țară, a
avut de suportat unele probleme în acea perioadă?

L.V.: Da, mama a
rămas în țară, vorbeam foarte des cu ea la telefon, și plângea. A fost
interzisă la radio, la televiziune, dar a putut să își continue totuși
spectacolele în țară, însă de plecat în turnee nu mai putea pleca. În momentul
în care s-a schimbat regimul a putut și ea și să vină să mă vadă și a fost de
vreo câteva ori cu mine la Londra.

O.S.P.: Deci perioada cea mai densă a fost atunci,
începând cu 1988 și  până în 2000. Care
sunt rolurile cele mai importante, cele mai des cântate?

L.V.: În general
repertoriul francez mi s-a potrivit în mod deosebit. De altfel și studiul care
l-am făcut cu doamna Arta Florescu asupra melodiei franceze și asupra repertoriului
francez m-a ajutat enorm să înțeleg acest spirit. Între timp, evident, am
învățat și limba. Am cântat Manon, am
cântat Pescuitorii de perle, am
cântat Micaela în Carmen, tot așa la Covent Garden, am făcut mai multe
producții. Am refăcut Antonia, dar în sfârșit în limba franceză, cu toate că a
trebuit să reînvăț rolul, pur și simplu pentru că accentele limbii franceze
erau diferite de cele ale limbii române și când cânți un rol în două limbi este
dificil. E ca și când ai reînvăța rolul. Deci, foarte multe roluri în limba
franceză; Mireille am cântat, Dialogues
des Carmelites, Romeo și Julieta
care a avut un impact deosebit, alături de Roberto Alagna întâi, și după aceea
cu Alfredo Kraus. Acestea au fost rolurile franceze de cel mai mare impact la public.

O.S.P.: Dar și operă italiană…

L.V.: Bineînțeles,
am cântat la Londra Rigoletto, Elixirul Dragostei. Toulouse pentru mine
a fost ca un fel de casă a mea. Acolo am făcut vreo 10-15 roluri și ei mi-au
dat și Don Pasquale… Am avut statul
de liber profesionist, dar cum începusem o carieră internațională, mă chemau destul
de des la Toulouse și aproape toate rolurile de debut le făceam la ei, era ca
un laborator al meu.

O.S.P.: Care au fost dirijorii cu care aţi colaborat
cel mai mult?

L.V.: Am cântat
mult cu Michel Plasson, bineînțeles,  Donato
Renzetti, Evelino Pido foarte mulți dirijori am cunoscut la Toulouse. Apoi Sir
Colin Davis…

O.S.P.: Care consideraţi că a fost „botezul” pe
scenele mari?

L.V.: Coţofana hoaţă la Paris, pe care am
cântat-o printre rolurile italienești din 88, a fost botezul meu pe scenele
mari într-un fel, pentru că era angajată o colegă care la timpul respectiv
făcea carieră internațională deosebită, Cecilia Gasdia, și din motive de
sănătate a trebuit să anuleze și a trebuit să o înlocuiesc în ultimele
spectacole și am intrat pe fluierături. Lumea o așteptata pe ea, evident, și la
Teatrul Champs Élysées a trebuit să iasă directorul în fața cortinei să spună
„Așteptați s-o auziți întâi, nu fluierați deja!”. De altfel, persoane care
mi-au devenit prietene apropiate după aceea, au spus „Ne este și rușine să ne
uităm în ochii tăi, că prima oră când te-am văzut, noi te-am fluierat.”

O.S.P.: Deci și francezii obișnuiau astfel, nu erau
doar italienii cei care reacționau așa?

L.V.: Da. În
Anglia, în schimb, publicul este foarte respectuos față de artiști, dar nu
aplaudă. Pur și simplu, dacă nu le place nu aplaudă. Uneori e mai dureros decât
huiduieli și fluierături. Deci, așa am cântat eu la Teatrul Champs Élysées când
am început aria de altfel a fost un articol, „Leontina Văduva secoue les
cocotiers” adică „am scuturat pomii”, am avut un succes enorm.

„La Boema din
SUA ziarele au avut un titlu mare The Last Is The Winner”

O.S.P.: Când aţi cântat în Statele Unite?

L.V.: Cu mult
mai mult mai târziu, pentru că acel Houston care a fost anulat (ei n-au crezut
că nu mi-a fost permis, au crezut că e un moft și că nu e adevărat că nu n-am
fost lăsată să vin) mi-a închis într-un fel porțile, care nu s-au mai deschis
ani de zile, aproape 10 ani de carieră n-am pătruns în America. După aceea am
fost angajată la Los Angeles, unde am cântat Faust și Boema, apoi Boema la San Francisco, unde eram 13
soprane care făceam era o serie de vreo 26 de Boeme și am fost fericită că, după ce am cântat, eu am fost ultima
care am cântat în serie, iar ziarele au avut un titlu mare The Last Is The Winner, a fost foarte, foarte amuzant. Eu nu m-am
considerat niciodată o voce mare pentru Boema, dar poate că genul meu de
sensibilitate a convins totuși publicul pe unde l-am cântat și am făcut vreo
200 de boeme în decursul anilor.

O.S.P.: Până la urmă este important și ce transmiți,
nu neapărat că ai o voce mare sau o voce mică. Deci, aţi rămas alături de
Denisa Petrov ca impresar pe toată durata carierei?

L.V.: Da exact,
și am cântat și la MET, unde am reluat Boema.
De altfel și în Spania la Madrid, ani după aceea când au reluau producția
puneau afișele cu poza mea. Foarte mult am cântat în Germania, am cântat la
Hamburg, la München, la Berlin, la München chiar foarte mult am cântat,
Dresden, Bonn, Köln. La Viena am făcut foarte mult Manon, am făcut și Boema
odată, am făcut și un Don Pasquale,
am făcut și Elixirul Dragostei cu
Alfredo Kraus, da, și la Viena am cântat.

O.S.P.: Leontina
Văduva a fost prima din acea generație excepțională de cântărețe românce de
operă care au cucerit scenele europene, inclusiv Angela Gheorghiu. V-aţi intersectat
pe scene ale lumii?

L.V.: M-am
întâlnit cu mezzosopranele pe scenă, iar în afara scenei cu sopranele, cu
Angela m-am revăzut la Londra, dar nu am fost pe aceleași roluri în aceeaşi
perioadă. Pe urmă, Liliana Nichiteanu a făcut alături de mine, cu mai multe
colege de ale mele m-am reîntâlnit pe scenă.

O.S.P.: Încet-încet,
în paralel sau după cariera pe mari scene s-a insinuat cariera pedagogica, Leontina
Văduva devenind o profesoară foarte iubită și căutată în mai multe locuri. Cum s-a
întâmplat?

L.V.: După
apariția în viața mea a fiului meu Nicolas, după nașterea copilului a fost o
perioadă de schimbări majore în organism și vocal, organizarea timpului era
diferită. E o perioadă destul de dificilă pentru o femeie-artist venirea unui
copil în viața ei, și atunci ar trebui să mă reorganizez. Deja tineri artişti pe
care îi întâlneam în diferite producții îmi cereau sfaturi, dădeam sfaturi în
jurul meu, dar nu foarte serios. Nu începusem încă să predau efectiv, dar m-am
hotărât să mă orientez spre pedagogie pe la 45-50 de ani. Culmea e că am
realizat că îmi place foarte mult!

„Leontina Văduva
este o profesoară de operă în mare măsură, nu doar e canto”

O.S.P.: Din câte am văzut, Leontina Văduva este o
profesoară de operă în mare măsură, nu doar e canto. Ce este mai important de
transmis unui tânăr care vrea să facă această carieră?

L.V.: Să ai o
tehnică vocală solidă este extrem de important, și după aceea sigur trebuie o
pregătire multilaterală, pentru că trebuie făcut și un pic de teatru, trebuie
luați în considerare mulți parametri. În zilele noastre chiar și cunoștințe de
management trebuie, artistul de astăzi este și mai complet decât eram noi la
vremea noastră. Ei trebuie să-și organizeze aproape singuri concerte, să-și
facă programe, să găsească idei de concerte deosebite. De aici s-a născut
această colaborare între actori și cântăreți, sunt tot felul de formule în care
se amestecă lectura unor scrisori de Wagner și pe urmă se cântă, fel de fel.

O.S.P.: În acest moment, predaţi la Paris și la
Lausanne de bază, și în ultimul timp au devenit mai frecvente
masterclass-urile. Așa, poate, ne-am și cunoscut mai bine prin foarte specialul
curs de măiestrie de la Salbek din județul Arad, în care sunteţi alături de
Ruxandra Donose și Ramon Vargas, unul din cei trei maeștri care pregătesc 25 de
tineri studenți pentru carieră.

L.V.: Și tineri
cântăreți, pentru că unii chiar sunt pe scenă deja, lansaţi

„Nu în multe locuri găsim trei artiști consacrați
care dau cursuri ca la Salbek Opera
Masterclass.”

O.S.P.: Care este diferența între predatul ritmic la
școală și acest tip de masterclass, și ce aduc ele special, ce este atât de important
pentru un artist la aceste cursuri de măiestrie?

L.V.: Deja
diferența mare este că într-o sală de clasă ai un an întreg la dispoziție pentru
 o pregătire minuțioasă, tehnică și a repertoriului,
pe când într-un masterclass totul este mult mai concentrat. Atunci, sigur,
încerci să le rezolvi unele mici probleme de ordin tehnic, sau să dai sugestii
care să reușească să îi scoată din impas, și după aceea te ocupi de construirea
pe arii a interpretării. Faptul că mare parte din ariile cu care ei vin noi le-am
cântat pe scenă sau le-am auzit la colegii noștri pe scenă, ne face să le putem
da indicații prețioase pentru a evolua la rândul lor într-un mod frumos și serios
pentru directorii de orchestră, pentru că toți dirijorii așteaptă să fii extrem
de bine pregătit muzical și interpretativ.

O.S.P.: Spuneţi-mi câteva cuvinte și despre aceste
Salbek Opera Masterclass.

L.V.: Este o
formulă aș spune unică, chiar, pentru că nu în multe locuri găsim trei artiști
consacrați care dau cursuri ca la Salbek
Opera Masterclass. Colaborăm între noi, ne spunem părerile, ne dăm sugestii
unui altuia pentru a-i ajuta pe acești tineri, deci este efectiv o colaborare
incredibilă și o manieră de a-i convinge că sunt pe drumul cel bun. În momentul
în care ai trei persoane care îți spun aproape același lucru într-o manieră
ușor diferită, devii convins că așa trebuie să faci.

O.S.P.: Și la finalul primului dintre aceste
cursuri, v-aţi trezit „proiectată” pe scena din fața primăriei din Arad, în
fața a 5000 de oameni, pe când tu nu mai intenţionaţi să cântaţi un moment din
Traviata, și cu fiul de 20 de ani în primul rând. Cum a fost acea experiență?

L.V.: Foarte
emoționantă, pentru că Nicolas, când era foarte mic, nu mă lăsa să cânt! Era
gelos pe muzică și îmi punea mâna la gură. Pentru că știa că opera mă ia de
lângă el. Da, acum sigur că este foarte mândru, și este foarte fericit, și
apreciază mult mai mult, chiar dacă nu m-a cunoscut în plină glorie pe scenele
internaționale. El are un auz foarte bun, numai că el s-a orientat spre
motoarele de avion, deci nu spre voci…

O.S.P.: Ca să încheiem cu altă chestiune
surprinzătoare, așa cum lumea nu știe întotdeauna că Leontina Văduva este fiica
Mariei Ciobanu, sunteți o familie specială în care trăiește la Paris, iar fiul
de 20 de ani trăiește și îşi face o carieră în România, ceva ce de obicei se
întâmplă invers. Mamele plâng după fiii plecați, acum fiul încearcă să o aducă
cât mai des pe mamă la el, la Bucureşti, un grătar…

L.V.: Exact la
un grătar în curte, da. Nicolas, de mic a crescut aici, am hotărât să aibă un
loc al lui, să nu fie perturbat de toate voiajele în stânga, în dreapta, și el
s-a simțit foarte bine în România, chiar dacă are sânge și american și francez,
el se simte foarte român și a făcut toată școala aici, a făcut facultatea aici,
și acum va munci tot la aeroport, aici, în România.

O.S.P.: Iată, încheiem așa această discuție cu
speranța că, în curând, Leontina Văduva va fi auzită din nou în Bella voce,
bella musica pe scenele din România alături de Cătălin Răducanu.