Povestea lui Constantin Chiriță, scriitorul care a transformat pionierii României comuniste în cireșari: „Omenirea trebuie să viseze frumos“

Anul acesta s-a
împlinit un secol de la nașterea celui care a reușit să transforme, măcar
pentru perioade limitate de timp, „Generația cu cheia la gât“ în „Generația cireșarilor“. Constantin Chiriță le-a
oferit copiilor lumi magice, la marginea realității, dar și o formă de educație
pentru viața întreagă: loialitate, curaj, prietenie.

Tic, cel mai iubit Cireșar

Constantin Chiriță s-a
născut la 12 martie în anul 1925 în comuna Ibănești, din Vaslui. A avut o
copilărie grea și marcată de lipsuri, chiar dacă mama sa, Clara, moștenise o
bucată de pământ lângă Bârlad. Când avea doar câțiva ani, a făcut pneumonie,
dar la acea vreme nu existau antibiotice. Atunci, mama sa a vândut jumătate din
pământ și a dus copilul la vraci ca să-l vindece. Nu se știe dacă rugăciunile
mamei, descântecele vraciului sau sistemul de apărare al organismului au făcut
ca micuțul să supraviețuiască. Restul de moșie a fost vândut apoi pentru ca
tatăl său, Ion, care s-a îmbolnăvit de cancer la esofag, să trăiască. Părea că
boala a fost alungată, dar a revenit, și, cum familia nu mai avea ce să vândă,
a murit când Constantin avea doar 12 ani.

De la box la
scriitură

Familia a rămas săracă și
s-a descurcat cum a putut. Atunci, băiatul s-a apucat să scrie și a început să
câștige ceva bani pentru a putea supraviețui. O vreme, a făcut sport. De la box
a rămas cu nasul rupt. La 15 ani a vrut să fugă cu o trupă de la circ. Jongla
și făcea salturi mortale. Dar drumul său a fost altul, deși toată viața a
păstrat imaginea pământului natal: „Mă gândesc la satul meu, de pe Valea
Similei, la părinţii mei şi mai ales la familia mamei mele, care timp de două
secole a dat învăţători pentru acea regiune, iar ultimul dintre ei, bunicul,
mi-a spus, la cinci ani, că voi ajunge scriitor, pentru că adăugasem nişte
rime, în seara mare a pluguşorului“.

Copilul citea în limbile
română și în franceză și obișnuia să recite poezii din literatura română și cea
franceză. Primele șase clase liceale le-a absolvit la Colegiul Național
„Gheorghe Roșca Codreanu“
din Bârlad, iar ultimele două la București. Apoi, a urmat cursurile
Politehnicii din București, dar nu a finalizat studiile. Scrisul era marea sa
pasiune, deși era destul de greu în acea perioadă să poată publica tot ce-și
dorea. A debutat ca scriitor în anul 1949, scrierile sale fiind în parte
creații în stilul realismului socialist. S-a remarcat apoi ca romancier și scenarist.

Cum au devenit
cutezătorii cireșari

Cartea care l-a făcut
celebru, „Cireșarii“, s-a născut într-una dintre clipele cele mai grele din
viața autorului. Căsătorit cu Gertrud Kräuter, a cărei familie a avut de
suferit în perioada comunistă – tatăl său, dr. Franz Kräuter, deputat de Timiș,
alături de alți membri ai familiei fiind condamnați la temniță grea în urma
procesului stalinist împotriva Bisericii Catolice din 1951 –, a avut, la rândul
lui, de îndurat supliciile unui regim dictatorial. La acea vreme, scria la
„Scânteia“, unde s-a angajat ca redactor și reporter de la vârsta de 19 ani,
din anul greu încercat 1944. Când cei din regim au aflat că soția sa era fiica
unor „dușmani de clasă“, a fost dat afară de la muncă, dar a supraviețuit: el
scria și alții semnau. Atunci, a luat hotărârea să scrie o carte atât de
frumoasă încât să nu poată fi refuzată de nicio editură. Așa s-au născut
„Cutezătorii“.

Cu mari emoții, a trimis manuscrisul Editurii Tineretului, iar
tovarășii de acolo au refuzat publicarea, însă, după doar câteva zile, i-au
spus că nu poate folosi acest titlu întrucât editura lansase o colecție care
purta același nume. La acea vreme, Constantin Chiriță locuia pe strada
Cireșului din București, împreună cu soția sa și cu primul copil, Victor. Așa
au devenit cutezătorii cireșari, iar seria de cărți a purtat numele
„Cireșarii“. „Încerc mereu să mă apropii de acel filon de aur care devine
veșnic. Veșnic este numai visul. Omenirea trebuie să viseze frumos – dacă
reușești să te gândești că omul visează frumos și o parte din acest vis este în
tine, poți spera. În anii adolescenței, tinerii sunt visători, entuziaști,
acolo este filonul de aur pe care ar trebui să îl păstrăm toată viața“,
consemna gândurile autorului Cireșarilor „Scânteia Tineretului“ în anul 1977.

De la carte la film

După primele două volume
ale ciclului de romane de aventuri „Cireșarii“, a apărut și un film în anul
1972, în regia lui Andrei Blaier. Pentru „Castelul fetei în alb“ s-a filmat în
comuna Dâmbovicioara, la Podu Dâmboviței. Copiii se simțeau ca în tabără. Erau
cazați în casele din comună, erau extrem de încântați, se simțeau ca în tabără.
Pentru episodul din Peștera Neagră, filmările au durat aproximativ o lună și
jumătate la Peștera Urșilor. „Ne adunam dimineața în fața peșterii, făceam un
foc mare, copiii veneau cu ciupercile culese din pădure, specialista le sorta
și pe cele otrăvitoare le arunca în foc, făceam țepușe subțiri, pe care puneam
o bucată de slăninuță, o bucată de ceapă, o ciupercă și tot așa, le puneam pe
foc și ieșeau niște frigărui de te lingeai pe degete. Mâncam din farfurii
d-alea de metal“, povestea Andrei Blaier într-un interviu acordat „Jurnalului
Național“ în 2010.

Pelicula Cireșarii (Studiourile Buftea)

Într-un interviu dat
pentru revista „Cinema“
în anul 1973, Andrei Blaier a povestit cine erau cei șapte cavaleri: „Ursu,
curajosul echipei, un bun sportiv (interpretul său a excelat în performanţe de
cascadorie, alpinism, refuzînd să fie dublat. Pentru o secvenţă a luat chiar
lecţii de box, pe ascuns, pentru a-mi face o surpriză la filmare); o fată
visătoare, blîndă, un fel de soră mai mare a băieţilor, care şi în viaţă a avut
grijă de coechipierii ei, le dădea de mîncare, îi cosea cînd era nevoie, îi
dojenea; o a doua fată, cuminte, înţeleaptă, care era şi în realitate o bună
elevă şi utecistă; conducătorul expediţiei, capul limpede, pentru care am ales
un băiat cu înfăţişare amabilă, drăguţ, săritor, dar care ne-a dat de furcă, el
fiind de fapt zburdalnic, capricios. Tic, puştiul cel mic şi prost, cum se
spune, dar care era de fapt inteligent şi făcea haz şi rîdea de nu mai putea de
propriul său rol. Lucrul cu copiii înseamnă însă în primul ca şi în ultimul
rînd, răbdare, răbdare şi iar răbdare“.

Cățelul, descoperit
într-o găzărie

Nici alegerea câinelui nu
a fost ușoară. „Tumbi e un personaj foarte important. Alegerea sa mi-a dat
multă bătaie de cap. Ne trebuia un cîine de rasă «maidan», dar inteligent,
prietenos. Am dat anunț la ziar, dar nici un posesor de cîine nu vrea să
recunoască că este stăpînul unei corcituri. Drept urmare, s-au prezentat cîini
frumoşi, de salon, dar nu prea isteţi. Țumbi a fost descoperit, ca multe mari
vedete, din întîmplare. Păzea o găzărie. I-am remarcat imediat capul prelung ca
de rechin, mustăţile lungi ca de pisică şi deosebita lui voioşie. Odată cu
prima baie şi-a găsit şi stăpînul, pe Tic, cel mai mic cireşar. Acum nu mai
răspunde pentru nimic în lume la numele lui vechi, a înflorit şi pot spune că a
fost cel mai ascultător membru al echipei“, rememora Andrei Blaier.

În anul 1984 a apărut
filmul „Cireșarii“, regizat de Adrian Petringenaru. Rolurile principale au fost
interpretate de actorii Ion Marinescu, Petre Gheorghiu-Dolj și Ernest Maftei.
„Înainte de a mă gîndi să aduc pe marele ecran cartea lui Constantin Chiriţă,
am urmărit promoţiile succesive de cititori şi m-am întrebat care este cheia
acestui durabil succes. Am ajuns la concluzia că «Cireşarii» sînt, dincolo de subiect, o
stare de spirit, un cântec de libertate şi frumuseţe morală, care răspunde, in
modul cel mai elocvent, nevoii de modele, atît de necesară tinerei generaţii.
Am propus autorului ecranizarea cărţii la cererea directă şi insistentă a
multor pionieri şi tineri (începînd cu propria mea fiică şi colegii ei), elevi
care ţin acest roman alături de volumele semnate Karl May sau Mark Twain,
printre cărţile cele mai dragi, citite şi recitite de nenumărate ori“,
mărturisea Adrian Petringenaru într-un interviu pentru „Informația
Bucureștiului“ doi ani mai târziu. „Am ținut mult ca, la frumuseţea spirituală
pe care o întruchipează cireşarii, să adaug farmecul şi spectaculozitatea
peisajului montan al patriei, ineditul acelor monumente ale naturii care sunt
peşterile Carpaţilor, în adîncul cărora filmările înseşi au însemnat o
adevărată expediție“, spunea, atât de frumos, regizorul.

Pelicula Cireșarii

Constantin Chiriță a mai
scris încă opt romane, pe unul dintre ele – „Oțelul“ (1960) – alegând să îl rescrie
integral la 19 ani de la publicarea inițială, din dorința de a trata aceeași
idee cu viziunea și maturitatea creativă de atunci – „Livada“ (1979). Pentru „Întîlnirea“, roman în două volume
publicat inițial în 1959 și completat și republicat în 1971, Constantin Chiriță
a primit din partea Uniunii Scriitorilor „Premiul pentru proză“.

Trei dintre romanele sale
de după „Cireșarii“ au constituit o populară serie polițistă intitulată
„Trilogia în alb“, iar în 1974 a scris piesa de teatru „Adîncimi“, pentru care
a fost premiat de către Uniunea Scriitorilor cu „Premiul pentru dramaturgie“. A
continuat să scrie până la finele anilor ’80 și avea în plan o nouă trilogie,
„Romantica“, însă a apucat să publice doar prima carte, în 1985. A murit la 14
noiembrie 1991 într-un orășel din fosta RFG, aproape de Bonn.

„Uneori mă revăd
totuşi copil, aplecat ore întregi asupra cărţilor“

„«De ce am scris această
carte»? Iată o întrebare cu care mă întîlnesc foarte des. Răspunsul meu este
unul singur: cînd aveam şi eu vîrsta Cireşarilor, adică vîrsta adolescenţei,
eram plin de dorinţi, voiam mai degrabă aripi, voiam să zbor – un zbor care să
înfrumuseţeze într-un fel lumea. La această vîrstă despre care eu cred că este
cea mai frumoasă, cea mai liberă, cea mai înaripată, cea mai plină de vis,
căutam, căutam nişte cărţi în care să-mi văd reprezentate aspiraţiile şi mai
ales setea de zbor a adolescenţei. Trebuie să mărturisesc că găseam foarte greu
acele cărţi şi mă apuca o mare tristeţe. Au trecut anii, dar această dorinţă
neîmplinită rămăsese. M-am trezit în anumite relaţii cu scrisul şi m-am gîndit
la prima mea amintire – acea carte căutată şi necitită, care mă obsedase în
copilărie şi în adolescentă. Şi atunci mi-am spus pur şi simplu: de ce să nu
scriu eu cărţile pe care am căutat să le citesc atunci?“, mărturisea autorul
într-un interviu publicat de revista „Cutezătorii“ în anul 1979.

Autorul la masa de scris

La vremea când au fost
publicate volumele din seria „Cireșarii“ nu existau jocuri online și, pentru majoritatea copiilor,
cititul era singura evadare din realitate. Alături de eroii din cărți, copiii
și adolescenții de altădată visau, se bucurau și se întristau. Cărțile se
citeau și se reciteau. Așa se face, aflăm din aceeași revistă pentru copii, că
o liceană din Bîrlad citise cartea de 27 de ori, iar Andreea, o elevă din clasa
a Vlll-a din Bucureşti, a citit-o de 32 de ori. Elevii de la Liceul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova au creat un
album, care se numea „Cireşarii despre Cireşari“, din care se poate deduce
exact fascinaţia pe care a reprezentat-o această carte.

De multe ori, copiii l-au
întâlnit pe autorul acestor aventuri ale adolescenților din Cireșarii și l-au
iscodit cu privire la multe lucruri: despre copilărie și adolescență. De
fiecare dată, autorul care devenise o legendă printre toți cei care se visau a
fi cireșari le răspundea cu mare drag: „Uneori mă revăd totuşi copil, aplecat
ore întregi asupra cărţilor. Citeam foarte mult, dar la fel de mult visam. La
vîrsta voastră îmi plăcea să mă plimb, imaginîndu-mi tot felul de fapte
grozave, încît de multe ori, în asemenea hoinăreli, uitam de curgerea timpului.
Liceul l-am făcut la Bîrlad, unul din cele mai vechi licee din tară. Toamna
aceasta va împlini 125 de ani. Şcoala a avut elevi şi profesori de seamă:
Alexandru Vlahuță, Garabet Ibrăileanu a fost acolo elev şi profesor, Vasile
Pîrvan, poetul Alexandru Philippide ca şi tatăl său au fost elevi. Mă simt tare
legat de această şcoală, unde mi-am petrecut anii adolescenţei. Dintre materii
mi-a plăcut istoria. Este ca o apă vie care te însufleţeşte, care-ţi dă fiori,
care te face să te simți mai înrădăcinat în pămîntul patriei“, mărturisea în
anul 1971 Constantin Chiriță.

Dar faima cărților sale,
deși în plin regim comunist, nu a rămas doar în interiorul granițelor țării, și
de la autor am aflat că o parte din „Cireșarii“ a fost tradusă și a apărut în
reviste din străinătate: „Recent, mi-a cerut o revistă în limba franceză,
pentru traducere, un fragment de circa 70 de pagini din ciclul «Cireşarilor».
Cine credeţi că m-a ajutat la selectare? O pionieră, Andreea Bratu, care cu un
gust perfect a ales cele mai potrivite pagini. Cu acestea s-a închegat un
capitol solid de carte. Dovadă că Andreea cunoştea bine «Cireşarii»“, dezvăluia
îndrăgitul autor în anul 1979.

Amenințat să
continue seria

Sfârșitul seriei „Cireșarii“ a întristat. Autorul
mărturisea pentru „Iașul literar“ că a primit de la îndemnuri la somații și
chiar amenințări scrise să continue să scrie. „Îmi scriau studenți, profesori,
părinţi, la telefon eram somat, uneori chiar ameninţat, cireşăreşte, că dacă nu
mai scriu, dacă nu continui cu Cireşarii «o să vedeţi dumneavoastră»… Doamne!
Câte scrisori! Unele nici nu aveau adresă, unele erau semnate de grupuri,
intitulate: «Cireşarii
din oraşul X», sau «Cireşarii Liceului X şi prietenii lor». Şi s-a mai întîmplat
ceva. În jurul cărții s-au solidarizat câţiva scriitori, mai ales tineri:
Nicolae Velea, Fănuş Neagu, Octav Pancu-Iaşi, Nichita Stănescu, cu celebrul său
poem: «Eu sînt un cireșar! Şi n-aş fi fost cireșar dacă Constantin Chiriţă n-ar
fi inventat Cireşarii». Şi alţii. Sub această presiune şi simpatie am scris «Roata
Norocului» şi «Aripi pe zăpadă», încheind definitiv ciclul. Dar cine mai
ştie… Presiunea continuă şi astăzi, când există magazine cu firma Cireşarii,
complexe şi asociaţii sportive, cenacluri, reviste intitulate Cireşarii“,
povestea autorul.

Printre studenții săi a
avut oameni remarcabili. Între anii 1951-1954, perioadă în care a fost asistent
şi apoi lector la catedra de Istoria literaturii române a Institutului de Artă Teatrală
şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, a fost deopotrivă dascăl și prieten al
Silviei Popovici, Amza Pellea, Andrei Blaier, Mircea Mureșan, Emanoil Petruț şi
mulți alții.

Constantin Chiriță și soția sa

Cireșari, să cucerim
lumea!

În uimitoarele aventuri
ale unor tineri de altădată am pătruns filă cu filă datorită seriei de cărți
„Cireșarii“, scrisă de Constantin Chiriță în urmă cu 70 de ani. Victor, băiatul
înalt cu ochi negri și față lunguiață, matur în gesturi și comportament, Ionel,
băiatul directorului, Dan cel oacheș și rotofei, vlăjganul Ursu, bruneta Maria,
cu cozi lungi atârnându-i pe piept, cu ochi visători și mișcări lente,
„urâcioasa“, așa cum îi spunea Tic, fratele mai mic, blonda Lucia cu părul
scurt, tuns băiețește, cu ochi iscoditori, cu mișcări scurte, sigure, și Tic,
un prichindel șmecher fără seamăn în toată școala, fratele Mariei, ne poartă
într-o aventură în locuri misterioase, o peșteră, un castel medieval, într-un
bâlci de provincie, într-o cabană pierdută în creierii munților și apoi într-un
palat din adâncurile apei.

Peștera Neagră și
misterele ei

În prima carte a seriei,
„Cavalerii florii de cireș“, publicată inițial în 1956, sub numele de
„Cireșarii“, apoi „Teroarea neagră“, pornim alături de grupul de prieteni din
cartierul Cireșului, Victor, Ionel, Dan, Ursu, Maria, Lucia și Tic, într-o
excursie în vacanța de vară. Inițial, Tic, cel mai mic dintre ei, este lăsat
acasă, dar alături de Țombi pleacă după ceilalți și împreună trăiesc aventura
descoperirii unei peșteri și a dezlegării mai multor mistere.

Înainte ca tinerii să
bată la poarta marelui vis, autorul ne duce în atmosfera de început de drum:
„Nopţi dinaintea marilor plecări… Pînze albe, nesfîrşite, înălţate pe corabia
unică a copilăriei… Te văd înfiorat, la ţărmul unui ocean de nelinişti şi
depărtări; oricine ai fi, tu pentru mine porţi drapelul pur al copilăriei;
şi-ţi simt toate spaimele, şi mai ales spaima depărtării, şi spaima ţărmului de
dincolo, care vine numai la tine pe toate valurile… Nopţi dinaintea marilor
plecări… Le-ai trăit şi le-ai visat de atîtea ori, şi dacă nu ţi le
aminteşti, mi s-au dăruit mie, şi de aceea le aduc în clipa asta aici, ca să ţi
le dau înapoi… mai întîi le-ai visat, multe zile, săptămîni, poate luni, zile
multe în care ai învăţat preţul timpului mic, al orei şi al minutului“.

Peștera era plină de
mistere, iar descoperirea unor taine ascunse de mult este descrisă în cel mai
frumos mod: „Şi tinerii porniră la drum prin bezna groasă şi necunoscută, pe
care poate că n-o mai străbătuse pînă atunci nici o fiinţă omenească. Înaintau
cu pași prudenți, cu auzul permanent încordat, pe fişia de lumină care le tăia
calea. Din loc în loc se opreau şi cercetau cu toate lanternele relieful. Orice
neregularitate, orice scobitură, orice firidă era umplută de lumină. Şi la un
semnal toate lanternele se stingeau pentru a obliga la destăinuire orice cale
de ieşire ascunsă, orice cotlon care avea vreo legătură cu lumea şi cu lumina
de-afară. Într-o firidă mai înaltă, pe unul dintre pereţi, lanternele întîlniră
cîteva semne ciudate, nişte scrijelituri care păreau o aglomerare de linii, sau
mai bine zis o întîlnire de linii drepte şi curbe. Încrustațiile bizare fură
cercetate mai îndeaproape. Maria frecă peretele cu o cîrpă şi chiar îşi
sacrifică periuţa de dinţi pentru a adînci scobiturile ispititoare. Vocea îi
tremură de bucurie: Uitaţi-vă! Priviți din unghiul ăsta! Sînt gata să jur că e
conturul unui mamut“.

Constantin Chiriță (portret)

Castelana
misterioasă

În cel de-al doilea
roman, „Castelul fetei în alb“, autorul își duce eroii și pe toți copiii și
adolescenții de altădată pe urmele unei fete căreia i se pierde urma, fiind
găsită într-un castel. La sfârșit, după ce castelana este salvată, cu toții
sunt fericiți. Doar într-un ungher, singur, stă Tic. „Niciodată Sala armelor şi
Castelul vulturilor nu trăiseră asemenea clipe de veselie senină. Doar într-un
ungher, ascuns după o armură, un băiat cîrn, cu părul de aur încîlcit, uitat de
toţi ceilalţi, se lupta cu disperarea. Ursu îl zări şi-l chemă cu toată
dragostea lui: «Ticuşorule…!». Dar Ticuşor nu răspunse. Îşi pierduse
copilăria. Intrase în adolescenţă. Şi, ca aproape toţi copiii, pătrunsese pe
porţile largi ale dragostei. Iar întîmplarea hotărîse ca prima lui dragoste să
fie tristă şi deznădăjduită“.

La roata norocului
și descoperirea tanagralelor

Aventura cireșarilor
continuă cu „Roata norocului“
– a treia carte din serie. La invitația verișoarei lui Dan, ajung într-o
vacanță într-un oraș ce părea a nu oferi nicio surpriză. Descrierea târgului ne
face să fim parte a poveștii: „Feeria şi vacarmul îi ameţiră pe toţi, chiar şi
pe Tic şi pe Dan, care nu făceau prima dată cunoştinţă cu bîlciul din orăşelul
Ioanei. Culorile se schimbau la fiecare pas; firmele veştejite şi spălăcite
înfăţişau mereu alte minunăţii; trîmbiţele şi vocile de pe fiecare estradă
anunţau noi numere, unice, nemaivăzute, nemaipomenite; orchestrele sugrumate,
adăpostite în trunchiurile uriaşe de la căluşei, de la lanţuri, de la roata
mare, proiectau în văzduh nişte melodii care păreau din altă lume; omuleţi de-o
şchioapă sau lungani deşiraţi pînă la cer, cu fesuri înstelate pe cap, ţipau,
răguşeau şi iar ţipau, îmbiindu-te să le cumperi mărfurile, şi peste tot se
rîdea şi oamenii se strîmbau unii la alţii, cu măşti sau fără; şi o puzderie de
mese şi gherete ofereau sigur şi pe gratis: ceasuri, ţigarete, cizme, borcane,
baticuri, mingi, ciocolată, becuri, şampanie, pocnitori, ibrice, stilouri,
bricege, şireturi şi loţiune de păr. Iar în locul cel mai potrivit, circul cu
cortegiul lui de zburători, acrobaţi, luptători, saltimbanci, clovni, jongleri,
biciclişti, cai, urşi, pantere, girafe, lei, rinoceri, crocodili, canguri,
struţi şi elefanţi, toate zugrăvite fioros pe cartoane uriaşe“.

Dar tocmai în acea
perioadă, de la muzeu sunt furate statuete din lut, unice și foarte valoroase,
pe care doar Tic a apucat să le privească în timpul vizitei, înainte să se facă
nevăzute. Cu toții pornesc într-o aventură pentru a salva tanagralele, așa cum
le numește autorul.

Teroarea albă și
lupii flămânzi

Apoi, cireșarii primesc
„Aripi de zăpadă“, și o vacanță care anunța doar distracții pe pârtiile de schi
se transformă într-o lecție de supraviețuire în munți. Eroii noștri reușesc să
supraviețuiască furtunilor de zăpadă, dar și unor lupi înfometați care îi
atacă. „Vijelia nu avea fulgi. Avea numai rafale neîntrerupte, şi urlete, şi
gemete, şi şuierături. Totul izbea: fizic, material, concret. Şi zăpada, şi
urletele, şi şuierăturile. Toate la un loc erau vijelia. Cireşarii se lipiseră
de peretele muntelui. Nu aveau alt mijloc de orientare. Numai peretele, pe care
unul din ei, capul şirului, Victor, îl pipăia, îl izbea cu băţul pentru a-l
dezgoli şi a-i legitima stînca. Şi după fiecare recunoaştere se urneau, cu
spatele, trei sau patru paşi. Uneori cinci. O singură dată zece. Şi pe urmă se
stîrnea un talaz care-i zvîrlea înapoi, în locul de unde plecaseră. Pentru
fiecare metru cîştigat împotriva vijeliei se făceau cinci înainte şi patru
înapoi. Dacă n-ar fi fost spaima neagră din spatele lor, poate că s-ar fi trîntit
în zăpadă sau ar fi căutat vreun adăpost după vreo stîncă. Dar ştiau că sînt
urmăriţi de fiare crude şi flămînde, ştiau că la prima oprire vor începe
hărţuielile şi pe urmă atacul“, descrie autorul primejdia de moarte prin care
au trecut eroii noștri.

Palatul din
adâncurile apei și mormântul lui Ovidius

În ultimul volum al
seriei, „Drum bun, Cireșari“, eroii încearcă să descifreze misterul existenței
unor coloane din marmură albă, care pot fi văzute doar pe timp de furtună. Oare
marea adăpostește un palat de cleștar? Eroii noștri dezleagă enigma
obsedantelor coloane și descoperă în adâncurile apelor mormântul poetului latin
Ovidius, cel exilat la Pontul Euxin. „Lîngă marginea de sus a lespezii, la
mijloc, pipăise un o mic parcă neterminat, parcă tăiat drept în una dintre
părţi. Alături de acest o mic descifrase tot un o, însă un O mare, întreg,
rotund. Cîteva palme mai jos, degetele lui se plimbaseră în trei şănţuleţe,
legate, care formau împreună o singură literă: N. Lîngă aceasta pipăise un semn
ca un unghi: A. Mai departe o literă formată dintr-o singură buclă şerpuitoare:
S. Ultima literă pe care-o pipăise îi era cunoscută. Degetele lui o memoraseră.
Era un O. Pe foaia albă de hîrtie memoria degetelor însemnase aidoma cele şase
litere: PO NASO PUBLIUS OVIDIUS NASO (…) Acolo, lîngă tineri, în vijelia care
urla, în marea care se zbuciuma, printre talazuri, în întunericul hăurilor,
zăcuse atîtea şi atîtea secole mormîntul primului poet al acestor pămînturi,
mormîntul primului poet al limbii dace. – Mormîntul lui Ovidiu… Oare aici a
fost înmormîntat Ovidiu?… Ovidiu… Şi deodată, cu voce înceată, cineva îi
rosti epitaful: «Sub astă piatră zace Ovidiu, cîntăreţul Iubirilor gingaşe,
răpus de-al său talent. O, tu, ce treci pe-aicea, dac-ai iubit vreodată, Te
roagă pentru dînsul: să-i fie somnul lin!»“.