Pensiile speciale, imposibil de răpus? Expert în drept constituțional: „Nu poți decât să le crești, nicidecum să le scazi”. Ce e de făcut

Toate
partidele politice care s-au succedat la guvernare și-au luat
angajamentul că vor rezolva problema pensiilor speciale, dar de
fiecare dată au eșuat lamentabil. Expertul în drept constituțional
Bogdan Dima, cadru didactic la Facultatea de Drept Universitatea
București, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de ce
nu a reușit nimeni să schimbe ceva și ce perspective sunt ca, așa
cum au promis președintele Nicușor Dan și premierul Ilie Bolojan,
să se revină cu un nou proiect de lege, care să treacă de CCR.

Decizia CCR în cazul pensiilor speciale îi scandalizează pe români. FOTO: Mediafax

Adevărul:
Curtea Constituțională a României (CCR) a respins, luni, 20
octombrie, legea privind modificarea pensiilor magistraților, așa
cum a respins în ultimii ani de mai multe ori orice inițiative
legislative similare. De ce sunt respinse acestea pe bandă rulantă,
ați identificat în motivația dată acum de CCR sau în cele
anterioare vreo explicație care ar putea fi contrazisă?

Bogdan
Dima: La un moment dat, am numărat peste 20 de decizii ale Curții
Constituționale în materia pensiilor de serviciu (nu doar ale
magistraților). Unele sunt mai importante decât altele. Prima
chestiune importantă este că, din start, spre deosebire de toate
celelalte pensii de serviciu, doar regimul juridic al pensiilor de
serviciu ale magistraților lato sensu a dobândit protecție
constituțională prin interpretarea făcută de Curtea
Constituțională.

Practic,
Curtea Constituțională a considerat că regimul juridic al
pensiilor magistraților, fiind un element care ține de statutul
magistraților, este o chestiune inerentă independenței personale a
magistratului, deci parte din independența justiției, deci element
al statului de drept.

Or,
pentru că Legea fundamentală protejează și garantează
independența justiției și statul de drept, atunci și pensiile de
serviciu au protecție constituțională. Ceea ce a însemnat că,
odată ce au fost acordate prin lege (că nu Constituția în mod
direct le recunoaște), aceste pensii au căpătat protecție
constituțională și, prin simplă lege a Parlamentului, nu le mai
poți retrage pentru viitor.

Cum s-a ajuns aici

Totuși,
cum s-a ajuns la aceste pensii uriașe, care îi fac pe românii de
rând să se simtă pur și simplu sfidați?

A
doua chestiune importantă a apărut după o serie de modificări
legislative neinspirate, dar probabil negociate și acceptate prin
niște cotloane ale colaborării loiale extraconstituționale, între
reprezentanții puterii legislative, executive și judecătorești.

Aceste
modificări au determinat creșteri substanțiale în timp pentru
pensiile de serviciu ale magistraților. Pe de o parte, actualizarea
pensiei în plată se face în funcție de salariul în plată. Pe de
altă parte, salariile magistraților au crescut, în ultima perioadă
chiar prin acte administrative ultra legem ale conducerii
instituțiilor care fac parte din autoritatea judecătorească. Când
factorul politic a încercat să limiteze aceste pensii care au
devenit exagerate raportat la nivelul mediu al societății unde
magistrații împart dreptatea, inclusiv prin raportare la condițiile
de pensionare foarte lejere (mai ales componenta vârstei reduse de
pensionare), Curtea Constituțională a intervenit și a respins
toate aceste încercări. A brodat noi argumente pe scheletul
argumentativ deja construit în jurisprudența din perioada anilor
2010.

În
acest sens, un exemplu bun este Decizia nr. 467/2023. Practic, prin
argumentele expuse acolo, Curtea a securizat tot ce s-a câștigat în
materie de regim juridic privind pensiile de serviciu și a redefinit
inclusiv principiul neretroactivității legii în raport cu pensiile
de serviciu în plată ale foștilor magistrați.

Bogdan Dima. FOTO: Adevărul

Pensiile magistraților vor continua să crească

Și
când ar putea să scadă aceste pensii speciale?

Practic,
pentru viitor nu poți decât să le crești, nicidecum să le scazi.
Cu alte cuvinte, dacă în primă fază pensiile magistraților au
căpătat protecție constituțională, în a doua fază, cuantumul
lor exclusiv ascendent a fost protejat prin jurisprudența Curții.
Ceea ce înseamnă că legiuitorul nu se poate atinge de nimic din ce
s-a dat până acum și are foarte puțină marjă de a modifica
pentru viitor. Acesta este mesajul jurisprudenței evolutive pentru
protecția ascendentă a pensiilor magistraților.

Așadar,
este inutil să vorbim despre erori punctuale. Poate la seminare de
drept constituțional să facem asta. Importantă este acțiunea
sistematică și convergentă în timp, către un singur scop –
protecția constituțională aproape totală a pensiilor
magistraților: protecție absolută pentru cei care sunt deja la
pensie sau îndeplinesc condițiile de pensionare și protecție
ascendentă pentru cei ce vor ieși la pensie în viitor.

Incompetență și manipulare

S-a
spus că era previzibil și de această dată că CCR va respinge
noua lege de modifcare a pensiilor speciale. Ar fi aceasta dovada că
Guvernul României nu are experți capabili de a întocmi o lege sau
pur și simplu totul este un spectacol de fațadă?

Cu
titlu general, ultima decizie a CCR nu este o surpriză. Este o
surpriză pentru cei care privesc lucrurile exclusiv contextual, în
narative politice de moment sau interese pur partizane. Se uimesc că
sunt uimiți.

Daca
analizăm istoria recentă (ultimii 10 – 15 ani) și jurisprudenta
CCR în materie, esența este una singură – regimul juridic al
pensiilor magistraților, în acest moment, este securizat din
perspectivă constituțional-juridică aproape complet de orice
ingerință a legiuitorului, iar această securizare s-a făcut prin
interpretare evolutivă în jurisprudența CCR. Chestiunea aceasta
ține deja de 15 ani. Ce am văzut acum, prin ultima decizie a Curții
este o nouă piruetă în același dans vechi.

Ar
mai fi o chestiune, totuși de adăugat. Noutatea „juridică” din
ultima decizie a CCR este faptul că, spre deosebire de jurisprudența
sa constantă în materie, de data aceasta Curtea a mai adăugat prin
interpretare o condiție de respectat pentru legiuitor în procedura
de legiferare (ordinară sau de urgență). Sunt curios dacă în
decizia care va fi publicată va recunoaște acest lucru sau va
încerca să acrediteze ideea că așa a considerat tot timpul, dar
legiuitorul nu a înțeles acest lucru.

„Guvernul nu a greșit”

Și
ce ne spune CCR în acest caz?

Practic,
ce ne spune Curtea este că nu mai este suficient ca legiuitorul să
solicite avizul consultativ prevăzut de lege din partea unei
autorități avizatoare de rang constituțional. Trebuie să respecte
și termenul legal în care autoritatea avizatoare poate adopta
avizul. In cazul CSM, acest termen este de 30 de zile de când i-a
fost solicitat.

În
esență, așa ar fi normal. Am și scris cu o colegă un articol în
acest sens. Anume, dacă tu, legiuitor, te-ai legat singur prin lege
să soliciți un aviz consultativ, deci ești obligat să îl ceri si
legea prevede un termen în care poate fi trimis, atunci aștepți să
primești avizul sau trecerea termenului înainte de a legifera. Cum
altfel să ții sau să nu ții cont de ce scrie în aviz, daca tu
doar îl soliciți formal, fără să te mai intereseze ce scrie în
el ?

Însă,
dincolo de aceste discuții utile de doctrină privind regimul
juridic al avizului consultativ, este interesant de observat că CCR
a descoperit aceste argumente abia la soluționarea acestei obiecții
de neconstituționalitate. Sunt tare curios cum va motiva Curtea
această chestiune.

Cred
că deja are o obligație morală de a dezvolta o teorie a avizelor
consultative în procedura de legiferare pentru a nu bulversa pentru
viitor alte proceduri legislative, cu alte autorități avizatoare
decât CSM. De exemplu, cum aplici argumentul Curții din decizia
recentă la procedura de avizare în care este implicat CSAT, unde
legea nu prevede un termen pentru avizare?

Și
o ultimă chestiune. Raportat la jurisprudența constantă a Curții
cu privire la obligativitatea solicitării avizului consultativ,
Guvernul nu a greșit. Pentru că a aplicat ce a zis Curtea în
jurisprudența sa anterioară, anume că este obligatoriu să
soliciți, nu să și aștepți avizul, care este unul consultativ.
Nu mai zic că CSM prin reprezentanții săi se exprimaseră deja
public că nu sunt de acord cu textul legii, iar de la momentul
solicitării avizului până la momentul adoptării legii trecuse cam
10 zile. Adică un timp destul de rezonabil pentru a da un aviz.
Adică alte autorități au putut da avizele necesare și taman CSM
nu a putut să facă asta în 10 zile?

Până
la urmă, pe calea interpretării CCR, fie si temporar, unei
competențe constituționale depline de legiferare i s-a opus o
competență legală de avizare.

Toți politicienii le-au promis românilor că îi scapă de pensiile speciale

Toate
partidele politice, dar absolut toate au promis că vor desființa
sau modifica pensiile speciale, dar toate au eșuat. Să fie simple
promisiuni electorale fără nicio acoperire sau lor nu le-a spus
nimeni că acest lucru e probabil imposibil de făcut?

N-am
de unde să știu care proiecte legislative în acest domeniu de
reglementare au fost promisiuni electorale și care au fost intenții
reale. Aici intrăm pe domeniul speculațiilor. Alții sunt experți
în speculații.

Mă
rezum la a constata că important este rezultatul – au încercat și
au eșuat la judecata Curții Constituționale. Și pot adăuga doar
că aceste eșecuri rezultă dintr-o dinamică a raporturilor de
putere și în interiorul puterii judecătorești care s-au construit
în timp, prin voința conjugată a unei părți a politicului și a
unei părți a sistemului judiciar.

Cine
considerați că ar purta răspunderea pentru aceste eșecuri
lamentabile în fața CCR: magistrații sau autorii acestor „reforme”
ale pensiilor speciale, făcute, în opinia multora, intenționat în
așa fel încât să nu treacă de Curte?

Nu
este vorba de o vină. Este o situație construită în timp, prin
articularea în contexte diferite a unor parteneriate între politic
și justiție. Pensiile magistraților au fost mereu un trade off cu
valențe sistemice.

Însă,
ca urmare a acestor compromisuri făcute în timp, am ajuns la o
situație care afectează de fapt însăși legătura de încredere
între societate și instituțiile statului. Magistrații se plâng
că politicienii instrumentalizează poporul ca să îi urască
pentru pensiile mari pe care și le-au securizat în timp.
Politicienii se plâng că magistrații au devenit putere autonomă
și își stabilesc singuri regulile pentru venituri.

În
realitate, trebuie privit dincolo de narativele publice. Nimic din
toate acestea nu se putea întâmpla dacă nu exista o „colaborare
loială” între o parte din sistemul judiciar și o parte din
partidele politice/politicieni, astfel încât trade off-ul să
funcționeze.

De
aceea spun că soluția nu mai este prioritar juridică (găsirea
unor chițibușării legislative). Soluția este una sistemică. Și
soluțiile sistemice au rolul de a proteja ordinea constituțională
a statului pentru a nu intra în contradicție cu așteptările
rezonabile ale societății, pentru că acest lucru ar duce la
disoluția puterii publice însăși.

Niciun stat din UE nu are diferențe atât de mari între pensii 

România
e țară membră a Uniunii Europene din 2007, dar are încă anumite
categorii care sunt mai „speciale” decât altele, ceea ce nu dă
deloc bine. Mai sunt țări din Uniunea Europeană aflate în
situații asemănătoare?

Am
citit la un moment dat niște statistici de la CEPEJ (European
Commission for the Efficiency of Justice) – Consiliul Europei.
Nivelul de salarizare al magistraților în România la început și
la final de carieră este de 2,9, respectiv de 5,8 ori mai mare decât
media venitului mediu brut pe țară. Mai mare decât media statelor
membre ale Consiliului Europei.

Or,
dacă pensiile se indexează în funcție de salariile în plată,
cuantumul pensiei medii pentru magistrați în România este foarte
mare raportat la pensia medie. Nu mai spun și de alte avantaje
(vârsta pensionare mică, vechime în profesie relativ mică și
altele de altă natură).

În
fine, problema nu este nici măcar aici. Este absolut normal ca
magistrații, prin importanța meseriei lor pentru societate, să
aibă venituri decente, peste medie, respectiv pensii decente, cât
mai apropiate de ultimul venit în plată.

Problema
este când diferența este foarte mare raportat la nivelul mediu al
salariilor și pensiilor din societatea unde tu, magistrat, ești
chemat să împarți dreptatea. Eu nu știu un alt stat din acesta
european unde diferența să fie atât de mare cum este în România.
Dar nici nu am stat să verific acest lucru pentru că statistica
este mereu relativă.

Cine are „cheia magică”

S-a
ajuns în mod firesc ca populația, cetățeanul de rând, să nu mai
aibă deloc încredere în sistem, în politicieni și în justiție.
Cine și ce ar avea de făcut pentru a schimba acest lucru?

Așa
că, cel puțin din perspectiva unei echități sociale și pentru a
opri creșterea neîncrederii poporului în justiție (mai gravă
pentru democrație decât orice decizie a CCR), chiar magistrații ar
trebui să fie cei interesați să rezolve această problemă.

Ar
avea foarte puțin de pierdut la pensie și foarte mult de câștigat
la statut. Dar este greu să înțelegi așa ceva când tot ce
contează este cât intră pe card în luna următoarea.

Cum
s-ar putea rezolva situația aceasta care devine stânjenitoare?

Desigur,
veți vedea pe unii și pe alții care vor zice că există niște
soluții. Care mai de care mai bizare. Am citit că trebuie făcut
referendum național. Să vină poporul să facă dreptate. Să
așezăm poporul contra magistraților. Asemenea lipsă de
înțelepciune politică rareori vezi într-un stat unde ar trebui să
funcționeze statul de drept. Păi statul de drept taman asta
înseamnă – să blochezi voința majorității prin standarde
legale și prin legi, legi care sunt interpretate de judecători, nu
de tribunalele populare sau de poporul chemat la vot cu mesaje
alarmiste și emoționale.

Problema
este mai mare decât poate duce un expert sau altul, care se plimbă
prin cotloanele palatelor. Este o problemă sistemică și necesită
medierea instituțională. Cât timp nu se ajunge la pact politic
între puterile statului pentru soluționarea acestei chestiuni, în
mod rezonabil și nu prin antagonizarea poporului împotriva
magistraților sau a magistraților împotriva politicienilor, tot ce
vedeți astăzi veți vedea și mâine.

În
așa problemă care vizează de fapt arhitectura constituțională a
raporturilor de putere și reconfigurarea echilibrului între puteri
(niciuna nu poate deveni autonomă, trebuie să rămână doar
independentă!) trebuie să fii foarte deștept, foarte răbdător,
foarte calculat și, cel mai important, să cunoști bine spațiul de
manevră foarte restrâns pe care îl ai pentru a opera modificări
legislative în materia pensiilor de serviciu.

Soluția
nu mai este juridică pentru că tema nu mai este doar una
legislativă. Este sistemică. Ceea ce înseamnă că soluția nu mai
este la experți. Este la decidenți.

De
aceea, dincolo de chestiunile juridice, cel mai important este să
înțelegi contextul în care te afli, de ce și cum s-a ajuns la
acest context, dar, mai ales, cum funcționează arhitectura politică
și constituțională a acestui stat. Degeaba vrei să faci legi dacă
nu înțelegi contextul în care le propui și consecințele lor.